Tag Archives: toronto

Aparatul de facut bulgari de zapada

Sa nu spuneti ca e inutil. Pun ramasag ca nu puteti face cu mana asa bulgari frumosi, perfect sferici.

Va multumim pentru rabdare

Se cutremura Toronto

A fost iarasi cutremur si ma intreb daca trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea, asa ca japonezii. Doua intr-un an si doua luni e deja cam mult pentru spiritul meu extrem de sensibil la orice tremurat de scoarta terestra. Am avut, totusi, prezenta de spirit, acelasi sipirit sensibil despre care va spuneam, de a-i opri pe cativa colegi sa o ia la goana pe scari ori sa se ascunda sub tocul usii. Dragilor, le-am spus, aici peretii care sustin tocul usii sunt de hartie.

A durat ceva, sa fi tot fost o jumatate de minut. Eu uitasem sa si respir, dar tipetele catorva colege mi-au amintit sa trag aer in piept.

A trecut, am supravietuit. Uf!

Casa Loma

Mi se intampla uneori sa-mi amintesc sa fiu turist in orasul meu. Sa iau harta in mana – da, cea tiparita, cu colturile indoite si subreda pe muchiile pe care hartia se indoaie – si sa spun „aici n-am fost pe jos, hai!”. Ma echipez rapid cu cei mai comozi pantofi, iau o sticla de apa in geanta si pornesc la drum, ca un turist adevarat, in descoperirea unui loc in care n-a mai fost.

Casa Loma este unul dintre reperele turistice din Toronto. Alaturi de CN Tower, este in toate ghidurile turistice, pe toate vederile si in toate articolele care povestesc despre ce trebuie vazut in oras. Cu toate astea, n-am apucat sa o vad pana acum. N-as putea spune cum de s-a intamplat asa ceva. Pur si simplu am constatat in fiecare an ca trece vara, se termina weekend-urile calde si eu tot n-am fost la Casa Loma. Am pus-o pe lista de lucruri de facut la fine de saptamana de nenumarate ori, dar de tot atatea a cazut, in favoarea unor activitati care hranesc stomacul, nu spiritul. Gratare la padure, adica. Nu va grabiti sa judecati, vara e scurta in Toronto si locatarului de apartament  care sunt ii vine sa iasa la iarba verde in fiecare weekend in care nu ploua.

Duminica trecuta, incurajata de un soare vesel intr-o zi in care se anuntase ploaie – motiv pentru care nu facusem planuri de mers la padure – am purces la drum catre Casa de pe Deal. Un palat construit la inceputul secolului trecut de unul dintre bogatasii orasului, Henry Pellatt, preluat acum in grija de primarie si sursa continua de conflict cu mostenitorii familiei Pellatt din cauza costurilor uriase de intretinere.

Colina pe care e construita Casa Loma era, acum o suta de ani, zona agricola, in care avutii vremii isi faceau case de vacanta, sa fuga de dogoarea orasului. Acum, e in centru, la zeci de kilometri de periferia urbei transformate in metropola. Industriasul care a construit-o a stat in ea mai putin de 10 ani, fortat sa plece de impozitele uriase impuse de primarie in vremea crizei economice. De-a lungul timpului, impozanta cladire a servit drept hotel de lux, club privat, sala de concerte si chiar centru de cercetari pentru un sistem de detectare a submarinelor germane in cel de-al doilea razboi mondial.

Azi, Casa Loma este loc de vizitat sau de facut nunti, in cazul in care lipsa aerului conditionat nu reprezinta o problema. Dupa mine, e imposibil sa rezisti acolo mai mult de doua ore vara. Altii pot. In Casa Loma s-au turnat filme – Chicago, printre altele. Amorezilor fara imaginatie, administratia le pune la dispozitie 15 minute in Consservator, cu usile inchise sau in gradina, intr-un colt ferit, sa-si ceara in casatorie jumatatile.

E o casa splendida, cu istorie si poveste, inca strajuind orasul de pe colina ei.

Desi orga nu mai canta de mult in Casa Loma, sunetul ei e parca acolo, insotind domnii catre camera de fumat, doamnele catre conservatorul cu tavan de sticla, domnitele catre sala rotunda, domnisorii catre grajduri si servitoarele catre ultimul etaj, unde le erau camerele.

Am ramas,totusi, cu o nedumerire, dupa vizita la Casa Loma. Am vazut luxul tradus in lemn de esenta rara, decoratii, marmura si tablouri. Am vazut inovatiile tehnologice reprezentate de apa curenta, toalete si dusuri cu jeturi multiple. N-am vazut, insa, bucataria si nimeni din personalul casei – elevi de liceu  care imparteau harti si audio-ghiduri – n-a stiut sa-mi spuna unde era, pe vremuri, locul unde se pregateau ospetele. Nota mica, asta e o informatie care n-ar trebui sa lipseasca din niciun document despre istoria casei. Nu poti sa ai trei locuri de mancat in casa si nicio bucatarie.

Dar se cade sa inchei cu spiritul, nu cu stomacul. Casa Loma este unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut si daca va nimeriti prin Toronto, nu asteptati cat am asteptat eu sa o vad.

Frige

 

Scriu aceste randuri pentru posteritate. Sa le citesc la iarna si sa-mi amintesc ca exista pe lume statistica, stiinta aceea care spune ca daca stai cu un picior in apa inghetata si cu celalalt in apa clocotita, ti-e foarte bine, in medie.

Ce nu se vede prea bine in poza de mai sus e temperatura resimtita. Click, va rog, ca sa intelegeti cum se scurge si aerul de atata caldura, daramite oamenii pe strada. Este cea mai fierbinte zi din istoria orasului.

Astazi, nimeni nu poate sa ma convinga ca exista ceva mai minunat pe lume decat aerul conditionat.

 

Întâlniri urbane

Echilibru perfect, acrobaţie, fără plasă şi nici centură de siguranţă.

Cu jumătate de oră înainte, stătusem un sfert de oră pe autostradă în spatele unor maşini de poliţie, două sau trei pe fiecare sens, care opriseră total circulaţia. Accident, era să spun, dar chiar atunci am văzut cârdul de găşte trecând agale şoseaua. Să fi fost vreo 40-50, aşa, şi nu se grăbeau păsăroii deloc. Iarăşi am gândit cu păcat, că le-ar sta tare bine pe varză.

Şi-am mai avut o întâlnire zilele trecute. Un snop roşcat care mişca printre tufişuri în ravina pe lângă care trec în fiecare zi era, de fapt, un cerb. Nu un Bambi firav şi cu botul umed, un adult masiv, cu coarne falnice. Stătea la umbră, săracul, şi privea speriat la nedumerita care se oprise sus, pe pod, şi se uita la el. În aceeaşi seară, un cerb a intrat prin geam într-un fast-food în cealaltă parte a oraşului şi s-a rănit atât de rău încât a trebuit să fie ucis.

 

Vine vâjul, cui îi pasă?

Cred despre mine că sunt o persoană înţeleaptă. Gândesc înainte să vorbesc, nu fac lucruri nerezonabile, planific ceea ce se poate planifica, îmi reînnoiesc actele înainte să expire. Respect regulile locului în care mă aflu la un moment dat, indiferent dacă e vorba de o ţară, un loc de muncă sau casa unui om. Sunt atentă la recomandările făcute de oameni cu autoritate în situaţii speciale şi le urmez pentru că nu cred că trebuie să-mi complic existenţa doar de dragul de a fi Gică-Contra.

Acestea fiind necontestabile, trebuie că s-a petrecut un fenomen total ieşit din comun ieri, pe seară, o furtună magnetică, ceva, un moment de blanc de raţiune, ca un soi de reset, care mi-a acoperit creierul cu nori în acelaşi timp cu cerul. Pe măsură ce afară se întuneca tot mai mult şi mai ameninţător, iar vântul îndoia deja copaci, am ieşit senini la cumpărături. În vreme ce la radio se anunţa continuu că vine vâjul şi lumea era sfătuită să „take shelter immediately„, ne continuam drumul, convinşi fiind că furtuna n-are să ajungă până la noi. În acelaşi timp, urma de creier care mai rămăsese în funcţiune a produs constatarea că nu suntem cu nimic diferiţi de americanii pe care i-a luat tornada pe sus cu magazin cu tot şi despre care ne întrebam de ce n-or fi rămas acasă când ştiau că vine furtuna.

Vroiam să ajungem la Costco. Pentru necunoscători, e un magazin de tipul Metro sau Selgros, o hală imensă făcută din foi de tablă prinse de o structură metalică, fără fundaţie prea solidă. Nu mai ştiu câte asemenea giga-barăci au fost distruse în State de tornade. Multe, în tot cazul. Deci acolo mergeam noi, într-un loc în care şi să vrei nu ai unde te adăposti. Ne minunam, pe drum, de cât de liberă era şoseaua şi, cu mintea pe câmpii cu soare, ne bucuram că nu vom pierde mult timp.

Ne-am bucurat şi că am găsit loc de parcare aproape de intrare, în condiţiile în care aproape că se întunecase de tot şi tunetele deveniseră atât de puternice încât declanşau alarmele maşinilor. Nici n-am intrat bine, şi-a pornit prăpădul. Ploaia cu grindină cât aluna izbind în tabla halei scotea un vuiet înfricoşător, dar numai pentru alţii. Magazinul aproape s-a golit, însă noi priveam afară printre plantele de la Garden Center să vedem dacă grindina nu ne pune în pericol maşina. Gândeam la fel de mult ca plantele din jur, evident.

Prin luminatoarele din tavanul halei de tablă se vedea cerul negru şi fulgerele aproape continue. Din când în când, pereţii tremurau sub vibraţia unui tunet mai puternic. Firesc, la un moment dat a căzut curentul. Generatoarele au ţinut aprinse câteva becuri, congelatoarele, frigiderele şi câteva case, deci, ne-am spus, puteam să ne continuăm cumpărăturile fără grijă. Peste alte câteva minute, a început să curgă apă şiroaie în câteva locuri, printre rafturi, iar angajaţii alergau cu mopuri şi găleţi, să limiteze dezastrul. I-am ocolit graţios cu coşul deja pe jumătate plin şi ne-am văzut de treabă.

În toată povestea este vorba despre aceiaşi oameni care acum două săpămâni, la un magazin de plante fiind, au lăsat totul baltă şi-au pornit spre casă după ce au auzit un tunet. Unul singur. Nici n-au mai fost altele după. Ce-a putut să se întâmple aseară cu creierul meu, cu capacitatea mea de a evalua riscul şi, până la urmă, cu instinctul de supravieţuire, mi-e imposibil să explic.

Am avut noroc. Furtuna a lovit puternic la nord şi la sud de locul unde ne-am aflat noi. Grindina nu ne-a stricat maşina, iar şoselele pe care ne-am întors acasă n-au fost blocate de copaci căzuţi, doar semafoarele se stricaseră. Abia când am văzut la televizor stricăciunile parcă mi-am recăpătat raţiunea şi-am priceput ce riscasem. Nu pot decât să sper că n-o să se mai întâmple niciodată să-mi tragă ceva obloanele peste unitatea centrală de procesare a informaţiei.