Tag Archives: Ryerson

Ellen

How do you spell Ceauchescu? Întrebarea venea de la capătul celălalt al mesei, în sala de şedinţe a departamentului de Sociologie, devenită sală de seminar semestrul acela. Tocmai terminasem de povestit încă un episod din istoria comunistă a României, la cererea profesorului şi a câtorva colegi. În special a lui Ellen.

Era al doilea an al Masterului, dar cu Ellen nu mă mai întâlnisem până atunci la nici un curs. Cu trei direcţii de specializare şi zeci de opţiuni de curs, nici nu-i de mirare. A întârziat la primul curs; vreo zece minute să fi trecut de când începuserăm să ne prezentăm şi Ellen a intrat în sală împreună cu alte două femei, cam de-o vîrstă cu ea. În jur de 45 aş zice. Studente întoarse la şcoală după nişte ani de carieră, am crezut , o prezenţă deloc stranie în facultăţile canadiene, mai ales în programele de master sau doctorat.

Ellen s-a aşezat de o parte a mesei lungi, ele de partea cealaltă, în faţa ei. Profesorul o cunoştea deja. Ne-a spus că îşi face doctoratul în tehnologii pentru comunicare, după două mastere făcute la Syracuse şi nişte ani de lucru într-un laborator în State. Despre celelalte două n-a spus nimic şi am aşteptat să le vină rândul, să se prezinte.

– I am Connie and she is Grace and we will be Ellen’s voice this term, a spus una dintre ele,  arătând către colega de lângă ea şi „vorbind”, în acelaşi timp, cu mâinile, în American Sign Language. De vis-a-vis, Ellen le-a zâmbit şi, tot cu mâinile,  le-a răspuns. Presupun că le-a mulţumit.

Şi atunci am înţeles. Ellen era surdo-mută. Hearing impaired, în limbajul impus de corectitudinea politică a canadienilor, deaf pur şi simplu, după cum se definea singură.

În cele 13 săptămâni cât a durat cursul, Ellen a fost cel mai activ student. Avea întrebări şi opinii şi, cu vocea lui Connie şi Grace, le exprima fără rezerve. În fiecare săptămână citea tot materialul de curs, niciodată mai puţin de 200 de pagini de text greoi, la intersecţia dintre sociologie, antropologie, filosofie şi studii culturale. Uneori chiar 300. Era singura care avea ceva de spus la toate discuţiile din clasă. Noi ceilalţi, cu toate simţurile la noi, ne băgam în seamă la materialele citite şi ne dădeam preocupaţi la cele prin care nu trecuserăm.

L-a admonestat politicos pe un coleg care citea din foi ceea ce trebuia să fie o prezentare orală, într-un ritm cu care Connie şi Grace nu reuşeau să ţină pasul şi folosind cuvinte extrem de rare şi complicate, pe care puţini academicieni le folosesc chiar şi în scris, darămite să poată fi traduse în limbajul semnelor. L-a felicitat pentru cultura-i vastă, i-a lăudat prezentarea, dar l-a rugat să încerce să spună în cuvinte normale ce scrisese în foi. Noi, ceilalţi, în laşitatea noastră, n-am avut curajul să spunem asta, deşi gândeam la fel. Am fost la un pas să o aplaudăm, iar profesorul asemenea, mi s-a părut.

Connie şi Grace erau, pe rând, interpret şi scrib. Când una îi traducea lui Ellen ce se discuta în clasă sau spunea cu voce tare ceea ce avea Ellen de întrebat sau comentat, cealaltă lua notiţe. Universitatea i le pusese la dispoziţie, aşa cum fac toate şcolile aici, şi era deja al treilea an de când o însoţeau la cursuri. Pentru grupul de studiu din serile de miercuri avea pe altcineva, iar la socializările de joi seara se descurca singură. Putea să citească pe buze şi, cu puţin efort, şi cuvintele ei, deşi stâlcite, erau inteligibile.

La cursul unde am spus despre Ceauşescu, a venit în pauză la mine şi m-a rugat să-i povestesc mai multe despre România şi despre comunism. Rămăsese şocată când am spus că ne predau Marx în gimnaziu şi că mâncarea se dădea pe bonuri. Am vorbit cu ea fără interpret, la început reţinută, de teamă că n-am să pot s-o înţeleg sau că n-am să pot să comunic cu cineva care e altfel.

Ellen e pe cale să-şi termine doctoratul de-acum. Lucrează la acelaşi laborator, care face programe de transformare voce-text şi text-voce. De câte ori îmi amintesc de ea, primul gând este cât de norocoasă a fost că s-a născut într-o parte de lume care i-a permis să aibă o viaţă normală, într-un sistem în care în fiecare zi i se repetă ce poate să facă, nu ce nu poate.

Reclame

Întâmplări din ţara unde nu se întâmplă nimic (3)

E chiar urât de data asta.

De câteva zile se vorbeşte despre o grozăvie petrecută în centru, într-o casă amenajată drept cămin studenţesc. La început, a fost vorba de un incendiu, o fată moartă şi un băiat în stare gravă la spital. A venit apoi rezultatul autopsiei: fata a fost înjunghiată şi apoi arsă. Băiatul era prietenul ei. Identitatea victimei a fost protejată până azi, la cererea familiei, care a vrut timp să anunţe rudele din străinătate.

Azi am aflat: fata era dintr-o familie de români, studentă la universitatea unde mi-am petrecut şi eu ultimii doi ani. Avea 23 de ani şi se mutase de câteva luni în cămin. Stătea acolo şi în vacanţă, şi nu cu familia, în suburbii, pentru că se angajase la Merryll Linch. Băiatul, venit din Iran la vârsta copilăriei, e un fel de fantomă. Nimeni nu ştie prea multe despre el, n-a lăsat urme pe unde a trăit şi studiat. E încă în spital, iar poliţia aşteaptă să-şi revină ca să-i pună nişte întrebări. Ipoteza de lucru este crimă urmată de tentativă de sinucidere, dar deocamdată nu a fost acuzat.

În Toronto, grozăviile se întâmplă în anumite cartiere, unde nu ai ce căuta, de obicei. Să ai prieteni care stau acolo e puţin probabil. Nici un magazin din zonă nu are produse atât de exclusive încât să nu se găsească şi în altă parte. Despre restaurante, ce să mai vorbim. Birouri ale administraţiei la care să trebuiască să te duci ca să-ţi schimbi cine ştie ce acte nu sunt acolo. Dacă ajungi cu maşina întâmplător, încercând să eviţi o autostradă aglomerată, încerci să depăşeşti zona cât mai repede.

Nu e chiar ca-n filmele americane cu suburbii colorate, dar statistica arată că acolo se împuşcă şi se înjunghie oamenii cu cea mai mare frecvenţă. În general, răfuiala se petrece fie între cunoscuţi, fie între grupuri rivale. E puţin probabil, deci, ca, dacă eşti simplu trecător, să păţeşti ceva.

M-am cutremurat când am citit ce urât a murit Carina Petrache. Stătea în plin centru, la doi paşi de campusul studenţesc, plin zi şi noapte şi considerat foarte sigur. Ce ascunzişuri trebuie să fi avut relaţia ei cu acest băiat ca să se ajungă la nenorocirea asta, dacă e aşa cum cred poliţiştii acum? Am prieteni de vârsta Carinei, am prieteni de vârsta părinţilor Carinei, am şi prieteni de vârsta bunicilor Carinei şi mă înfior când mă gândesc ce trebuie să simtă ei acum.

PS O precizare pentru ziarele din Romania care au scris despre asta: Huron St. înseamnă pur şi simplu Strada Huron, nicidecum St. Huron cu St. de la Saint.