Tag Archives: România

Toba Caroli cu dinti. De porc

Scriu acestea pentru semenii mei care, veniti sau nu de departe de patria muma, poftesc din cand in cand la toba, chestiunea aceea grozav de buna atunci cand e facuta in casa, dar de care putini se mai pot bucura in ziua de azi in starea ei autentica.  Semeni, luati aminte.

Imi amintesc cum, in copilarie, primeam in fiecare iarna o toba burdusita de la tara si vanam prin ea bucatile mari de ficat si limba si fasiile crocante de urechi parlite. De cand m-am departat de Romania, la fiecare revenire imi descopar noi pofte si nostalgii culinare. Am trecut prin covrigi cu mac si sare, sirop de brad, dulceata de cirese amare, kaizer carnos, oua de tara, smantana grasa, cas proaspat de oaie si-or mai fi fost si altele de care nu-mi amintesc acum. Anul asta, cine stie cum si de ce, m-a fermecat o bucata de toba pe care am vazut-o in vitrina si care parca striga la mine sa o iau.

Acum stiti, in egleza chestiunea se numeste “head cheese”, ceea ce sugereaza explicit din ce zona a porcului e facuta. Mi-am spus mereu ca nu stiu ei, canadienii, englezii, americanii, ce-i aia toba. Eu am vazut si stiu ca trebuie sa aiba si ficat si alte-alea de prin mijlocul animalului, nu doar de la cap.

Cu gandul la toba copilariei si speranta ca varianta din vitrina nu poate sa fie prea departe, am luat bucata care-mi zambea. Mi-am spus ca din moment ce costa aproape dublu fata de celalalt sortiment de toba pe care il aveau, nu poate sa fie rea. Cantar, casa, acasa, cu o felie groasa, taiata cuburi in farfurie, mustar si-o bucata de paine pe vatra.

In primul moment cand am simtit ceva tare in bucata de toba, m-am oprit din mestecat si-am incercat sa izolez sursa neplacerii. Nu stiu daca ati patit asa ceva vreodata, dar sa cauti un graunte tare intr-o masa de alimente deja molfaite nu e chiar cel mai placut lucru. Apoi, oh, apoi…

Eu tin la stomacele cititorilor mei, asa ca n-o sa povestesc prea plastic in ce hal mi s-a intors stomacul pe dos cand am vazut ce era sa mestec. O bucata de dinte. De porc. Sa va spun foarte sincer, inainte sa ma ingretosez definitiv, mi-am pipait cu limba dantura proprie, sa ma asigur ca nu-i de-al meu, desi tartrul negru de pe una dintre parti era un indiciu suficient ca nu-mi apartine. Gata, am promis ca nu dau detalii scabroase.

Draga firma Caroli, aflu despre tine ca esti mare si tare in industria preparatelor de carne din Romania. Eu vreau sa stiu doar atat: mananca cineva din conducerea firmei sortimentul frumos numit “Toba Ardeleneasca”? Daca da, ca mine sa pateasca!

Anunțuri

Ilustrate din Romania

Bucuresti, soseaua Stefan cel  Mare. Soferul taxiului in care ma aflu are un televizor sub bord , Priveste stirile si trimite vorbe grele personajelor pe care le vede. In acest timp conduce, desigur.  WTF?

Lacul Tei, in fata Institutului de Constructii. O fetita de 9-10 ani, care poarta hijab roz si tunica rosie cu flori peste pantaloni ciclam, vorbeste cu o alta, ceva mai mica, intr-o romana pura. Ceva mai departe, un cuplu de chinezi isi duce copiii in parc. E clar, Romania se globalizeaza.

Bucuresti, magazinul Cocor. Se vrea un fel de La Fayette de Dambovita, “o destinatie a luxului” dupa cum spune reclama. Vanzatoarea ma tutuieste de parca ma stie de la gradinita. Cata clasa!

Magazinul Unirea, artizanatul de la etajul 3. Ceramica de Horezu, stergarele si cingatorile tesute de mana sunt atat de diferite de pirogravurile cu Tepes pe care le gasisem in alti ani. Intreb daca e deschis duminica. “Pana la 9 seara”, mi se raspunde. Duminica?

Popasul Tamboiesti, pe E85. La talcioc, precupetii inca vin cu carutele trase de boi. Vand struguri si ardei cu sacul si cununi lungi de ceapa rosie, lunguiata. Nu se interzisese circulatia carutelor pe soselele principale?

Urbea natala. Un politist imi cere actele si-l mint frumos ca nu le port la mine, pentru ca nu locuiesc in Romania. Ma mustra ca n-am traversat pe trecerea de pietoni.  Mea culpa.  De cand au inceput politistii sa faca asta in Romania?

Televizuni diverse. Zeci de cuvinte discriminatorii si stereotipuri pe minut, emise – dar si receptionate! – cu naturalete. Pareri despre tot exprimate de persoane care nu fac nimic. Tara de experti, nu alta.

Uscături

Sunt situaţii când mă bucur mult că, spre deosebire de Europa de Vest, poliţia în Canada nu are voie să menţioneze originea etnică a infractorilor. Această hiper-corectitudine politică îşi are sensul: niciun grup etnic nu ajunge să fie catalogat după isprăvile celor mai neisprăviţi dintre membrii săi.

Azi e una dintre acele situaţii. De fiecare dată, deschid ştirile despre fraude ATM cu speranţa că văd nume cu rezonanţă străină pe lista acuzaţilor. Nici vorbă!

Ce-mi lipseşte?

„Îmi lipseşte primăvara”, am auzit-o azi pe Denise, venită din Franţa, partenera mea în tentativa de a recupera franceza pierdută după atâta nefolosire. Spunea că a vorbit la Paris, sunt 15 grade şi au înmugurit florile în curtea părinţilor ei. „Ţie ce-ţi lipseşte de la tine din ţară?”, m-a întrebat. Şi m-a pus pe gânduri.

Nu simt, ca ea, lipsa primăverii. Unu, pentru că experienţa anilor trecuţi îmi arată că există primăvară, doar că vine mai târziu. Doi, polenurile de primăvară mă chinuie îngrozitor şi, chiar dacă am devenit imună la unele din ele, tot sunt destule care să mă transforme într-o maşină de strănutat pentru vreo două săptămâni.

După îndelungi dezbateri, am decretat: din România îmi lipseşte cel mai mult poziţia ei geografică. Faptul că puteam să mă urc în avion vineri dimineaţă şi să fac weekend-ul în orice oraş frumos, nici unul la mai mult de 3 ore de avion distanţă. De fapt, din România îmi lipseşte Europa.

Sigur, îmi mai lipsesc prietenii, nu mulţi dar foarte, foarte dragi. Îmi lipsesc adrenalina locului de muncă şi câţiva colegi, de care mi-e foarte dor. Îmi lipsesc cosmeticiana Mihaela şi manichiurista Dorina, după care m-am plimbat prin tot Bucureştiul pentru că nu aveam curaj să mă dau pe mâna altora. Coafor priceput am găsit, ce face Joseph-italianul cu părul meu dificil n-a mai făcut nimeni.

Îmi lipsesc roşiile de grădină şi mălaiul măcinat ca la ţară, la bunica, vişinele crude şi socata rece, uşor acidulată, din zilele de vară. Mi-e dor de salata de vinete a mamei, albă şi pufoasă, tocată doar cu mâna, nu cu robotul, să nu cumva să se înnegrească de la cuţitul de metal.

Mi-e dor şi de fragi şi cireşe amare. Crude, abia culese, ori în dulceţuri descântate pe foc, ştiu că nu mă voi mai întâlni cu ele decât în oraşul copilăriei şi chiar şi acolo din ce în ce mai rar. Mi-e dor de ele, mi-e dor de culesul lor, mi-e dor de piaţa în care le cumpăram cu găleata. Mi-e dor de degetele mânjite după ce scoteam sâmburii cireşelor şi de imaginea borcanelor aliniate pe raftul cămării.

AnaAmaliaMonicaCeska, vouă ce vă lipseşte din cealaltă viaţă a voastră?

Hoţi fără frontiere

Când am văzut titlul ştirii – cinci persoane inculpate pentru o frauda legata de ATM-uri – am ştiut. Mă îmbogăţeam dacă puneam pariu cu cineva din ce ţară vin inculpaţii. Le-aş fi spus că nu fac racial/ethnic profiling, pur şi simplu ştiu.

LE: Poate vestea că i-a prins poliţia în două săptămâni o să le taie elanul altora cu idei asemănătoare.

Revolutia mea

Sunt 21 de ani deja.

Revolutia mea a inceput pe 19 decembrie. Eram in anul doi la Electronica. Asa au vrut parintii, sa aiba fetele inginere, dar nu din acelea care umbla in salopete murdare de vaselina si supravegheaza muncitorii la strung. Stateam in P7, in Regie, cu J. si doua colege de-ale ei. Veterane, in anul 4 deja. In toamna aceea, complexul isi traise momentul de istorie – celebrul incident cu perele agatate-n plopi pe durata Congresului XIV. Imi amintesc cum au batut la usa administratora si sefa de camin din partea studentelor si ne-au intrebat daca stim ceva. Habar n-aveam, grija noastra numarul unu era sa nu fim prinse cu resoul in priza.

In caminul din Regie era greu sa afli ceva din canale altele decat cele oficiale. La telefon, parintii se fereau sa vorbeasca. Nu puteai sa stii cine “e de serviciu” pe fir la circuitele care legau telefoanele publice din Gara de Nord cu provincia. Sa asculti Europa Libera ar fi fost un act de curajoasa si inconstienta dizidenta. Prin peretii subtiri se auzea pana si-un stranut. Si totusi, vestea a ajuns la mine. Pe 19 decembrie, in pauza cursului de Matematici Speciale, in L201, in Polizu, A. mi-a povestit aproape in soapta ca la Timisoara s-a tras in oameni. N-am mai avut vreme sa-l intreb de ce, pentru ca s-a apropiat M. Fiu de general. Baiat bun – destept, glumet, neranchiunos, chiar generos la examene cu cei care nu pricepeau cum e cu tranzistoarele, asa ca mine – dar puteai sa stii daca nu-l recrutase taica-su deja? In tramvaiul 35, inapoi spre Regie, auzeam in minte doar “S-a tras in oameni”. In lipsa altor detalii, mintea lucra. Facea scenarii, emitea ipoteze despre ce s-ar fi putut intampla. Creierul meu refuza insa sa faca si proiectii. Eternitatea sistemului si a conducatorilor lui era un dat pana si pentru subconstientul meu.

I-am povestit numai lui J. ce-am aflat la scoala. Auzise si ea ceva, dar nu stia mai multe. Pe seara, insa, a venit vestea care ne-a facut sa intelegem ca e grav: sefa de camin ne-a batut la usa si ne-a spus ca a doua zi, pe 20 decembrie, TREBUIE sa plecam acasa. Nimeni nu mai avea voie sa ramana in camin, chiar daca scoala se termina pe 22, vineri. De ce? A ocolit raspunsul. E tot ce stie, tot ce i s-a spus si ea nu face decat sa transmita mai departe.

Ne-am facut valizele in seara aceea, fara sa vorbim cu colegele de camera. Ne cautam toate de lucru, impatuream de doua-trei ori aceeasi haina, doar ca sa treaca vremea, sa se faca ora de culcare si sa nu fim nevoite sa vorbim una cu cealalta. Nu puteam sa ma fac ca nu stiu nimic. Ele cu siguranta aflasera. Dar cum sa deschizi vorba? Ai auzit? O fi adevarat? Peretii erau subtiri.

Pe 20, dupa pranz, am plecat spre gara. Singurul tren direct era la doua si jumatate. Ca de obicei, nu m-am obosit sa-mi iau bilet. De la cei 15-20 de studenti din grupul nostru se aduna destul cat sa-i inchida gura controlorului. Am ajuns la 8 si aproape jumatate. Parca si douazeci; pe-atunci stiam pe de rost mersul trenurilor cu care puteam sa ajung acasa. In gara am vazut-o pe A., o fosta vecina cu care crescusem impreuna si singura la care aveam voie sa ma duc sa ma joc. Dintr-o teama si o precautie duse pana la extrem, parintii ne-au interzis mie si sorei mele in scoala generala sa mergem acasa la alti copii fara ca vreun adult sa fie in preajma. Le era frica, probabil, sa nu povestim ca bunica noastra si matusa si verisoara si verii lui tata si alte cateva zeci de rude si prieteni traiesc in strainatate; sau ca o data pe an primim, in pachete bine verificate de cine trebuie, dulciuri si supe la plic; ori ca din cand in cand cate un prieten vechi de-al lui tata ii trimite un plic cu cateva numere din “Revista Mea”, pe care securistii de la Judet le citeau riguros inainte sa le dea OK-ul sa mearga mai departe la destinatar. Si asta doar pentru ca seful Securitatii il stia pe tata, fusesera colegi in scoala primara.

A. ne-a luat cu ea, in masina tatalui ei, ca sa ne duca pana la bloc. Domnul C. a fost prima persoana pe care am auzit-o vorbind deschis, cu ura organica, despre ceea ce se intampla. “Nemernicul asta a aparut la televizor si a spus ca armata a tras la Timisoara pentru ca oamenii au spart geamurile magazinelor. Nenorocitul! Vine si vremea lui!” Stateam in spate, in intuneric, si nu stiam cum sa reactionez. Trebuia sa spun ceva, dar nu stiam ce. Tot ce stiam era ca s-a tras in oameni. A. si J. taceau. Am indraznit si-am intrebat: dar ce s-a intamplat de fapt? Ne-a spus pe scurt povestea lui Laszlo Tokes, pe care n-am inteles-o prea bine, dar inainte sa mai pun si alte intrebari, am ajuns in fata blocului.

Sus, parintii ne asteptau. Era un soi de tensiune in aer, am simtit-o de cum am intrat in casa. Ne-a primit doar mama, ne-a imbratisat si ne-a spus in soapta: “Duceti-va repede la tata, in dormitor, asculta Europa Libera”. Ne-am conformat. Tata statea pe pat, iar radioul, ca de obicei, era pus intre perne, ca sa absoarba cat mai mult sunetul. Nu puteai auzi nimic daca nu stateai cu urechea lipita de difuzor. Fara imbratisari, ne-am asezat langa el. La radio era reluata continuu o inregistrare in care o femeie tipa ingrozita: “Se trage! Au tras in noi!” Mi s-a facut frica. De data asta, nu ca ar putea sa auda cineva ca ascultam Europa Libera. Imi era teama ca ajunge si la noi. Ca vine un razboi adevarat. Ca vin noaptea si ne scot din casa, asa cum imi povestisera ambele bunici ca se intamplase cu zeci de ani in urma. A intervenit mama, lucida si extrem de practica, asa ca intotdeauna: dar voua nu va e foame?

Pe 21, cand ne-am trezit, eram singure in casa. Parintii plecasera la serviciu, ca in orice zi obisnuita. La un moment dat, a sunat tata si ne-a spus sa deschidem televizorul, era un miting la CC, sa vedem ce spune “sefu’”. Se vedea ca e ceva ciudat in multimea de-acolo. Fals, mai fals decat de obicei. Uralele nu porneau din rarunchi. Aplauzele abia se-auzeau. Steagurile erau fluturate mai mult de vant decat de bratele vanjoase ale sustinatorilor partidului. Si-a venit scena cu “tovarasi, stati la locurile voastre”, apoi intreruperea emisiei. In secunda urmatoare a sunat tata: “s-a terminat cu asta”. Mi-a fost din nou teama. Daca regimul nu cade? O sa-l aresteze pe tata pentru telefonul asta? Seara, am stat cu totii linga radioul care deja nu mai statea intre perne. Cu putin efort, puteai auzi semnalul Europa Libera din toate apartamentele din jur, semn ca nu mai trebuia sa ne ferim. Cred ca ne-a prins doua dimineata ascultand ce se intampla in Bucuresti.

Vineri, pe 22, parintii au ramas acasa. Era in jur de 10 cand, trecand pe langa televizor, am apasat pe buton si l-am deschis. Nu stiu ce mi-a venit, la ora aia nu era niciodata program. L-am prins pe George Marinescu exact in timp ce anunta ca “tradatorul Milea s-a sinucis”. Mi-au trebuit cateva clipe sa fac conexiunile logice: Milea, seful armatei; armata care trage la Timisoara in oameni; oameni care au iesit pe strazi si in Bucuresti; Milea s-a sinucis; pentru ca n-a vrut sa dea ordin soldatilor sa traga din nou. Aha! Din nou, mintea mea avea nevoie sa-si clarifice toate astea ca sa priceapa si mai ales sa accepte ca sistemul se duce. Se scurge. Se darama. Se face praf. Ne-am adunat toti in fata televizorului. Doar mama se mai ridica din cand in cand sa vada daca a fiert destul piftia. Tata a adus si radioul in sufragerie, sa auzim la Europa Libera ce se intampla.

Dupa ce-am avut cofirmarea ca “dictatorul a fugit”, am iesit in oras. O urbe de 20 de mii de suflete, in care Craciunul care venea era mai important decat Revolutia. Goana dupa un kilogram de carne si cateva portocale le consumase oamenilor toata energia revolutionara. Strada nu parea sa fi aflat ca la Bucuresti s-a schimat ceva. In schimb in magazinul mare – mare si gol – oamenii deja vorbeau: ai vazut? L-au omorat pe Milea! Nenorocitul a fugit! O sa-l prinda si-o sa-l linseze! P., prietenul lui tata, mai sceptic: eu tot nu cred ca se lasa. Se intoarce si-i aresteaza pe toti. Eu de-aia nu ies in strada. Asa mi-a venit cand am vazut la televizor ca a intrat lumea in CC. Dar daca vine inapoi?

Au urmat zile si nopti in fata televizorului si apoi, la mijlocul lui ianuarie, intoarcerea la Bucuresti si intalnirea cu colegii. Erau cu unul mai putini. M. murise la Inter, impuscat. Nu stiu ce face tatal lui acum.

Banalitatea ca ideal. Gânduri de 1 Decembrie

Cu cinci luni în urmă, de ziua naţională a Canadei, scriam despre un grupaj de articole care îmi atrăsese atenţia în Toronto Star. Editorialiştii ziarului explicau, atunci, de ce îşi iubesc ţara. Poveşti personale, multe dramatice, toate impresionante, deveniseră argumente în încercarea lor de a explica de ce le place să trăiască în ţara lor. De ce sunt mândri de ea, de ce n-ar vrea să trăiască nicăieri în altă parte.

Spuneam atunci că mi-e teamă să mă gândesc ce-ar răspunde un jurnalist român la întrebarea „De ce îţi iubeşti ţara?”. Erau vremuri tulburi. Nu că s-ar mai fi limpezit prea multe de atunci, dar iată că ziarul Gândul a preluat – şi adaptat – ideea şi publică în ediţia de 1 Decembrie răspunsurile jurnaliştilor săi la o altă întrebare: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie..”. Mai uşor de răspuns decât imposibilul „De ce îţi iubeşti ţara”.

Am avut răbdare să citesc toate răspunsurile. Claudiu vrea să-şi poată creşte copiii fără teamă, mai vrea drumuri şi bun simţ. CTP vrea ca ţara să fie condusă de alţii, iar Lelia ca oamenii să nu se mai urască. Mai sunt câteva texte care m-au intrigat şi surprins, nu neapărat pozitiv, altele care listează lucrurile mărunte, dar esenţiale, pe care şi le-ar dori autorii.

Liliana Ruse m-a făcut, însă, să-i citesc textul de două ori. Liliana nu vrea autostrăzi şi nu visează la ziua în care nu va mai fi coruptie.  I-ar plăcea doar să trăiască într-o Românie normală, atât de normală, încât să fie banală şi plictisitoare. Sigur, normalitatea vine la pachet cu toate lucurile pe care le-au listat alţii: şosele, spitale, bun simţ, conştiinţă socială, valori. Responsabilitate, dedicare, bună ziua, te rog şi mulţumesc.

Mare dreptate ai, Liliana! Banalitatea ţării îţi lasă vreme să trăieşti şi să te dezvolţi ca individ. Normalitatea socială îţi permite să-ţi consumi energia ca să construieşti, nu ca să te lupţi nici tu nu ştii cu cine. Este prima dată când aud pe cineva nedorindu-şi excepţionalul, ci banalul. Prima dată – pentru mine – când o voce publică năzuieşte spre normalitate şi nu susţine că anormalitatea în care bălteşte România de 20 de ani este amuzantă şi palpitantă.

Constat toate astea, de ceva vreme, aici, de partea cealaltă a Atlanticului, în „ţara în care nu se întâmplă nimic”. Mi-am propus, de la început,  pentru liniştea mea interioară, să nu compar realităţile din România şi Canada, ci să încerc să trăiesc după regulile locului. Am constatat că există nelinişti universale şi că niciunde în lume ele nu dispar. Colacii nu se învârt în cozile câinilor şi nimeni nu-ţi aşterne covorul roşu. Dar banalitatea macro te ajută să faci faci faţă mult mai uşor la nivel micro. Militez, aşadar, pentru banalitate ca ideal, cu menţiunea că drumul până la ea e lung, foarte lung şi deloc banal.

În Post Scriptum, un gând cald merge spre foşii mei colegi, de ziua lor. Vă îmbrăţişez pe toţi, dragilor!