Tag Archives: Moinesti

Ilustrate din Romania

Bucuresti, soseaua Stefan cel  Mare. Soferul taxiului in care ma aflu are un televizor sub bord , Priveste stirile si trimite vorbe grele personajelor pe care le vede. In acest timp conduce, desigur.  WTF?

Lacul Tei, in fata Institutului de Constructii. O fetita de 9-10 ani, care poarta hijab roz si tunica rosie cu flori peste pantaloni ciclam, vorbeste cu o alta, ceva mai mica, intr-o romana pura. Ceva mai departe, un cuplu de chinezi isi duce copiii in parc. E clar, Romania se globalizeaza.

Bucuresti, magazinul Cocor. Se vrea un fel de La Fayette de Dambovita, “o destinatie a luxului” dupa cum spune reclama. Vanzatoarea ma tutuieste de parca ma stie de la gradinita. Cata clasa!

Magazinul Unirea, artizanatul de la etajul 3. Ceramica de Horezu, stergarele si cingatorile tesute de mana sunt atat de diferite de pirogravurile cu Tepes pe care le gasisem in alti ani. Intreb daca e deschis duminica. “Pana la 9 seara”, mi se raspunde. Duminica?

Popasul Tamboiesti, pe E85. La talcioc, precupetii inca vin cu carutele trase de boi. Vand struguri si ardei cu sacul si cununi lungi de ceapa rosie, lunguiata. Nu se interzisese circulatia carutelor pe soselele principale?

Urbea natala. Un politist imi cere actele si-l mint frumos ca nu le port la mine, pentru ca nu locuiesc in Romania. Ma mustra ca n-am traversat pe trecerea de pietoni.  Mea culpa.  De cand au inceput politistii sa faca asta in Romania?

Televizuni diverse. Zeci de cuvinte discriminatorii si stereotipuri pe minut, emise – dar si receptionate! – cu naturalete. Pareri despre tot exprimate de persoane care nu fac nimic. Tara de experti, nu alta.

Anunțuri

Moineşti

Era ultimul lucru la care mă aşteptam atunci când am ajuns din nou în oraşul copilăriei. Un complex comercial canadian, căruia i se făcea reclamă prin bannere prinse de-a latul străzii. Nu, nu m-am dus să văd cât de canadian e magazinul. Pentru altele venisem.

Nu mi-am iubit oraşul câtă vreme am locuit în el. Din momentul în care am început să înţeleg cât de cât ce se întâmplă în jurul meu, mi-am dorit să plec de acolo. Am învăţat şi-am luat coroniţă tot liceul ca să pot intra la o facultate  bună, de unde să prind repartiţie într-un oraş mare, cu teatru şi filarmonică. Alesesem Electronica şi secţia Aparatură de Bord după un criteriu extrem de pragmatic: cu buletin de Moineşti, aveam aproape garantat un loc la fabrica de avioane din Bacău. Oraş cu teatru şi filarmonică la vremea aceea. A venit Revoluţia, dar tot Aparatură de Bord am făcut. Nu ca să lucrez în Bacău, ci pentru că era cea mai uşoară secţie din Electronică, iar interesele mele profesionale migraseră, între timp, aşa că nu mai vroiam decât diploma, obţinută cât de uşor se putea.

Până acum câţiva ani, n-am petrecut la Moineşti mai mult de un weekend – două pe an. Mergeam să-mi văd părinţii, să respir aer curat, să cumpăr fragi la găleată vara şi să mănânc smântână care se face ca untul dacă o ţii la frigider. Dădeam bineţe oamenilor care mă salutau şi observam, cu fiecare an care trecea, că recunosc tot mai puţini dintre ei. Mă simţeam ciudat când colegi de serviciu de-ai părinţilor, pe care-i salutam respectuos în şcoala primară, îmi spuneu „sărutmâna” pe stradă. Şi de fiecare dată, la plecare, mă întrebam cum pot oamenii să trăiască într-un oraş fără teatru şi filarmonică. Teatrul şi filarmonica erau, de acum, figuri de stil, desigur.

Şederile mele la Moineşti au devenit mai lungi abia de când am plecat din ţară. Şi atunci am început să-mi redescopăr oraşul şi să-l îndrăgesc. Se întâmplă la Moineşti lucruri care par a fi dintr-o altă Românie decât cea despre care citesc în ziare, pe internet.

Ca în orice oraş normal din lume, dacă nu ai internet acasă, mergi la biblioteca publică. În Moineşti, biblioteca are un sediu nou şi câteva zeci de calculatoare, aproape mereu ocupate.

La piaţă, încă se mai găsesc roşii cu gust de roşii, borş de putină şi lapte proaspăt muls. Acum trei săptămâni, era expoziţie de ciuperci de pădure – roşcove, ghebe, hribi, nici nu mai ştiu cum le spunea – în lăzi aliniate printre găleţile cu măceşe şi cătină, toate vândute la preţuri derizorii, dacă iei în considerare de câtă muncă e nevoie ca să le culegi.

Parcul Tei, prin care trecea drumul spre şcoală, are gard şi bănci noi. Primăvara făceam aromaterapie acolo, sub crengile încărcate de flori. Monumentul eroilor Independenţei, unde am devenit pionieră, e îngrijit şi încă simbol pentru ceremonii în zile de sărbătoare.

Dar cel mai uimitor în Moineşti este spitalul. Clădirea albastră, în faţa căreia se construieşte acum un nou compartiment de urgenţe, nu spune mare lucru despre ceea ce se găseşte înăuntru, aparate demne de orice spital de oraş cu teatru şi filarmonică. Spune şi mai puţin despre profesionalismul şi sufletul oamenilor care lucrează acolo. Vin pacienţi din toată Moldova la spitalul din Moineşti pentru că au auzit că nu trebuie să-şi aducă medicamente şi pansament de acasă. Vin doctori din toată Europa la spitalul din Moineşti să opereze la Zilele Medicale. Cum reuşesc oamenii aceia să rămână oameni când sistemul îşi bate joc de ei într-aşa un hal, mi-e greu să înţeleg, dar mă face să-i respect infinit mai mult. Sunt oameni despre care nu scrie nici un ziar.

Uimitori mi s-au părut şi cei câţiva elevi de liceu, voluntari la o acţiune de recuperare a aparatelor defecte de prin case, care opreau respectuos trecătorii şi îi treceau pe listă pe cei care aveau ceva de aruncat. Mi-am amintit cât de lipsită de conţinut era noţiunea de voluntariat pe vremea când eram eu elevă. Când m-a oprit pe trotuar o fetiţă cu tricou verde, am lăsat-o să-şi spună poezia şi-apoi i-am mulţumit că face asta pentru oraşul din care, la vârsta ei, nu-mi doream decât să plec.