Tag Archives: Canada

♫ ♫ Somewhere, over the rainbow..

..skies are blue ♫ ♫:

♫ ♫ Somewhere, over the rainbow bluebirds fly. ♫ ♫ Well, they were white:

Anunțuri

Aparatul de facut bulgari de zapada

Sa nu spuneti ca e inutil. Pun ramasag ca nu puteti face cu mana asa bulgari frumosi, perfect sferici.

Va multumim pentru rabdare

Zece ani

In fiecare an, cand se apropie 11 septembrie, ma cuprinde o furie cumplita. Este, cam fara exceptie, perioada in care calatoresc in Romania si toata strictetea impusa la calatoriile cu avionul ma face sa-i blestem cu patima pe nenorocitii din cauza carora viata MEA a fost data peste cap.

Privind in urma, imi amintesc ca eram in cusca de sticla din mijlocul halei, un fel de birou oval al redactiei, locul unde se luau atat deciziile importante ale fiecarei zile, cat si „complimentele” la telefon (asta e pentru cunoscatori). Trecuse putin de 4 dupa-amiaza si totul mergea dupa desfasurator cand in cusca intra Sabina, razand cu gura pana la urechi si privind spre televizoarele atarnate sus, aproape de tavan. „A intrat un nauc cu un avion mic in World Trade Centre, zice France Presse. Arde turnul. Un prost!”

M-am uitat spre televizorul fixat pe CNN si-am vazut unul dintre turnurile gemene fumegand. Pe France Presse, curgeau flash-urile si breaking news-urile despre avionul de doua persoane care lovise, probabil din greseala, cladirea. „OK, i-am spus Sabinei, ai un minut in jurnal, imaginile sunt bune.”

In secunda urmatoare, un „aaah!” prelungit auzit din redactie m-a facut sa ridic din nou ochii spre televizoare, exact cat sa vad al doilea avion infigandu-se in plin in cel de-al doilea turn. Eram cinci oameni in cusca de sticla. Ne-am privit unii pe altii si, fara sa ne spunem prea multe, am inteles ca activam procedura de breaking news. Inca nu ne era clar ce se intampla, dar evident era ceva grav.

Asa a inceput cea mai intensa experienta profesionala din viata mea de jurnalist in Romania. In saptamana care a urmat, am ajuns acasa dupa miezul noptii, doar ca sa-mi schimb hainele si sa dorm 3-4 ore. Am dat sute de telefoane si am scris zeci de jurnale, cu grija ca informatia sa curga logic si sa nu se repete, iar scriitura sa nu cada in patetic, dar nici sa nu fie rece. Mi s-au lipit ochii de ecranele pe care curgeau news-feed-urile France Presse si Associated Press. I-am multimit de zeci de ori lui Bill Gates pentru ca a inventat MSN Messenger, unealta prin care comunicam din cusca de sticla direct cu studioul si le bagam vorbe in gura oamenilor de acolo. Ei se schimbau la cateva ore. Eu nu.

Cand am venit in Canada, am aflat o poveste despre care nu vorbise nimeni in Romania la vremea aceea. In iuresul stirilor venite din SUA, nu i-a mai pasat nimanui ca atunci cand spatiul aerian american a fost inchis, cateva zeci de avioane au aterizat la Gander, Newfoundland, un orasel de la margine de lume. Cineva decisese la un moment dat sa construiasca aici un aeroport mare, desi nimanui nu-i era limpede la ce va folosi. Pe 11 septembrie 2001, zece mii de oameni din Gander s-au trezit, dintr-o data, cu sapte mii de oaspeti. Daca aveti vreme, priviti aceasta poveste, spusa de Tom Brokaw. Este de o umanitate induiosatoare.

MSNBC GANDER Tom Brokaw 9/11 Operation Yellow Ribbon Story.

 

 

 

 

Se cutremura Toronto

A fost iarasi cutremur si ma intreb daca trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea, asa ca japonezii. Doua intr-un an si doua luni e deja cam mult pentru spiritul meu extrem de sensibil la orice tremurat de scoarta terestra. Am avut, totusi, prezenta de spirit, acelasi sipirit sensibil despre care va spuneam, de a-i opri pe cativa colegi sa o ia la goana pe scari ori sa se ascunda sub tocul usii. Dragilor, le-am spus, aici peretii care sustin tocul usii sunt de hartie.

A durat ceva, sa fi tot fost o jumatate de minut. Eu uitasem sa si respir, dar tipetele catorva colege mi-au amintit sa trag aer in piept.

A trecut, am supravietuit. Uf!

Casa Loma

Mi se intampla uneori sa-mi amintesc sa fiu turist in orasul meu. Sa iau harta in mana – da, cea tiparita, cu colturile indoite si subreda pe muchiile pe care hartia se indoaie – si sa spun „aici n-am fost pe jos, hai!”. Ma echipez rapid cu cei mai comozi pantofi, iau o sticla de apa in geanta si pornesc la drum, ca un turist adevarat, in descoperirea unui loc in care n-a mai fost.

Casa Loma este unul dintre reperele turistice din Toronto. Alaturi de CN Tower, este in toate ghidurile turistice, pe toate vederile si in toate articolele care povestesc despre ce trebuie vazut in oras. Cu toate astea, n-am apucat sa o vad pana acum. N-as putea spune cum de s-a intamplat asa ceva. Pur si simplu am constatat in fiecare an ca trece vara, se termina weekend-urile calde si eu tot n-am fost la Casa Loma. Am pus-o pe lista de lucruri de facut la fine de saptamana de nenumarate ori, dar de tot atatea a cazut, in favoarea unor activitati care hranesc stomacul, nu spiritul. Gratare la padure, adica. Nu va grabiti sa judecati, vara e scurta in Toronto si locatarului de apartament  care sunt ii vine sa iasa la iarba verde in fiecare weekend in care nu ploua.

Duminica trecuta, incurajata de un soare vesel intr-o zi in care se anuntase ploaie – motiv pentru care nu facusem planuri de mers la padure – am purces la drum catre Casa de pe Deal. Un palat construit la inceputul secolului trecut de unul dintre bogatasii orasului, Henry Pellatt, preluat acum in grija de primarie si sursa continua de conflict cu mostenitorii familiei Pellatt din cauza costurilor uriase de intretinere.

Colina pe care e construita Casa Loma era, acum o suta de ani, zona agricola, in care avutii vremii isi faceau case de vacanta, sa fuga de dogoarea orasului. Acum, e in centru, la zeci de kilometri de periferia urbei transformate in metropola. Industriasul care a construit-o a stat in ea mai putin de 10 ani, fortat sa plece de impozitele uriase impuse de primarie in vremea crizei economice. De-a lungul timpului, impozanta cladire a servit drept hotel de lux, club privat, sala de concerte si chiar centru de cercetari pentru un sistem de detectare a submarinelor germane in cel de-al doilea razboi mondial.

Azi, Casa Loma este loc de vizitat sau de facut nunti, in cazul in care lipsa aerului conditionat nu reprezinta o problema. Dupa mine, e imposibil sa rezisti acolo mai mult de doua ore vara. Altii pot. In Casa Loma s-au turnat filme – Chicago, printre altele. Amorezilor fara imaginatie, administratia le pune la dispozitie 15 minute in Consservator, cu usile inchise sau in gradina, intr-un colt ferit, sa-si ceara in casatorie jumatatile.

E o casa splendida, cu istorie si poveste, inca strajuind orasul de pe colina ei.

Desi orga nu mai canta de mult in Casa Loma, sunetul ei e parca acolo, insotind domnii catre camera de fumat, doamnele catre conservatorul cu tavan de sticla, domnitele catre sala rotunda, domnisorii catre grajduri si servitoarele catre ultimul etaj, unde le erau camerele.

Am ramas,totusi, cu o nedumerire, dupa vizita la Casa Loma. Am vazut luxul tradus in lemn de esenta rara, decoratii, marmura si tablouri. Am vazut inovatiile tehnologice reprezentate de apa curenta, toalete si dusuri cu jeturi multiple. N-am vazut, insa, bucataria si nimeni din personalul casei – elevi de liceu  care imparteau harti si audio-ghiduri – n-a stiut sa-mi spuna unde era, pe vremuri, locul unde se pregateau ospetele. Nota mica, asta e o informatie care n-ar trebui sa lipseasca din niciun document despre istoria casei. Nu poti sa ai trei locuri de mancat in casa si nicio bucatarie.

Dar se cade sa inchei cu spiritul, nu cu stomacul. Casa Loma este unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut si daca va nimeriti prin Toronto, nu asteptati cat am asteptat eu sa o vad.

Rezervat