Category Archives: Uncategorized

La Multi Ani!

Un an usor si vesel sa avem cu totii!

Anunțuri

Joi

Clădirea cu ferestre albastre, de dincolo de parcare, la etajul patru.

Paznicul garajului subteran aflat în dreptul numărului pe care îl caut zâmbeşte îngăduitor, în vreme ce-mi arată cu degetul scara pe care să urc. Trebuie că în fiecare zi îndrumă mulţi rătăciţi, induşi în eroare, ca şi mine, de panoul montat la 200 de metri distanţă de clădirea în care are treabă mai toată lumea care vine în zonă.

La capătul scării se deschide holul larg, în care se încrucişează traverse de mochetă strategic întinse spre toate birourile accesibile publicului şi spre lifturi. Sunt gri închis, să poată absorbi zoaiele de pe pantofi fără dezastre la nivel estetic. În stânga ascensorului, un R şi un C aurii, montate sub un M asemenea mă asigură că am nimerit unde trebuie, în clădirea guvernului federal. Niciunde altundeva în Toronto n-ai să vezi parterul semnalizat drept rez-du-chausée alături de main, ground floor sau lobby.

În sala de la etajul patru sunt deja cam 30 de oameni, aşezaţi pe scaunele tapiţate în violet prăfuit. Materialul e ros la muchia scaunelor, semn al sutelor de mii de posterioare pe care le-au adăpostit de-a lungul anilor, dar şi al austerităţii bugetare, căreia îi datorează, de fapt, longevitatea. Ca şi jos, în hol, toate inscripţiile sunt atât în engleză, cât şi în franceză, inclusiv cele de pe containerul de deşeuri reciclabile. Umblă zvonul că în instituţiile federale până şi femeile de serviciu sunt bilingve. Nu ştiu, n-am întâlnit nici una să verific.

Privesc în jur, împart zâmbete discrete, după obiceiul locului, celor cărora le intersectez privirea şi realizez că sunt singura majoritară din încăpere. Adică singurul reprezentant al rasei caucaziene. O familie de indieni cu un copil de 7-8 ani şi două cupluri de chinezi îmi sunt vecini. Mai departe, spre capătul sălii, aşteaptă un grup de negri, majoritatea cupluri. O familie care abia a intrat încearcă să ajungă la ei, dar renunţă pentru că nu e destul loc pentru căruciorul dublu în care dau din picioare două gemene de ciocolată.

La 8 şi un sfert, o funcţionară cu ochi oblici şi accent evident îi cheamă pe cei care primiseră scrisori albe. Se ridică jumătate dintre cei care aştepau pe scaunele violet şi dispar în sala din dreapta. Peste 10 minute, un alt funcţionar, tot cu ochi oblici şi tot cu accent evident, ne cheamă pe noi, ceilalţi, care primiserăm scrisori galbene.

În sală sunt cam 40 de scaune cu tăblie de scris rabatabilă, aliniate din perete în perete, iar pe fiecare din cele trei birouri de la intrare aşteaptă câte un vraf de dosare. Funcţionarul cu ochi oblici şi accent ne salută şi ne spune ce va urma. O oră în care, pe rând, toţi vor trece prin faţa câte unui funcţionar şi vor răspunde unor întrebări simple, să arate că vocabularul lor în engleză cuprinde ceva mai mult decat yes, no, thank you şi please. Am crezut că doar glumeşte până când am auzit-o pe chinezoaica de lână mine. Funcţionara a întrebat-o dacă are la ea actele. Ea a zâmbit gol şi a răspuns „Toronto”.

Testul a cuprins 20 de întrebări, nu toate genul „nu-i aşa că?”. În fapt, de la introducerea noului tip de test pentru obţinerea cetăţeniei şi până acum două luni,  30 la sută dintre cei care dădeau testul picau. Îngrijoraţi, oficialii de la ministerul imigraţiei au schimbat întrebările, iar rata de eşec a ajuns la 20 la sută. Tot mult, în condiţiile în care acum 2-3 ani era sub 5 la sută. Sunt sigură că atunci nu întrebau care este provincia în care se produce cea mai multă hârtie şi nici cine a fost Tecumseh.

Pe chinezoaică au lăsat-o să dea testul. Dacă nu trece, va ajunge la judecător, să-i demonstreze lui că pricepe ceva engleză. Cel mai probabil, însă, o s-o văd din nou la ceremonia de depunere a jurămîntului, peste 3-4 luni. E o ţară primitoare, poate prea, şi indulgentă, sigur prea.