Category Archives: România

Toba Caroli cu dinti. De porc

Scriu acestea pentru semenii mei care, veniti sau nu de departe de patria muma, poftesc din cand in cand la toba, chestiunea aceea grozav de buna atunci cand e facuta in casa, dar de care putini se mai pot bucura in ziua de azi in starea ei autentica.  Semeni, luati aminte.

Imi amintesc cum, in copilarie, primeam in fiecare iarna o toba burdusita de la tara si vanam prin ea bucatile mari de ficat si limba si fasiile crocante de urechi parlite. De cand m-am departat de Romania, la fiecare revenire imi descopar noi pofte si nostalgii culinare. Am trecut prin covrigi cu mac si sare, sirop de brad, dulceata de cirese amare, kaizer carnos, oua de tara, smantana grasa, cas proaspat de oaie si-or mai fi fost si altele de care nu-mi amintesc acum. Anul asta, cine stie cum si de ce, m-a fermecat o bucata de toba pe care am vazut-o in vitrina si care parca striga la mine sa o iau.

Acum stiti, in egleza chestiunea se numeste “head cheese”, ceea ce sugereaza explicit din ce zona a porcului e facuta. Mi-am spus mereu ca nu stiu ei, canadienii, englezii, americanii, ce-i aia toba. Eu am vazut si stiu ca trebuie sa aiba si ficat si alte-alea de prin mijlocul animalului, nu doar de la cap.

Cu gandul la toba copilariei si speranta ca varianta din vitrina nu poate sa fie prea departe, am luat bucata care-mi zambea. Mi-am spus ca din moment ce costa aproape dublu fata de celalalt sortiment de toba pe care il aveau, nu poate sa fie rea. Cantar, casa, acasa, cu o felie groasa, taiata cuburi in farfurie, mustar si-o bucata de paine pe vatra.

In primul moment cand am simtit ceva tare in bucata de toba, m-am oprit din mestecat si-am incercat sa izolez sursa neplacerii. Nu stiu daca ati patit asa ceva vreodata, dar sa cauti un graunte tare intr-o masa de alimente deja molfaite nu e chiar cel mai placut lucru. Apoi, oh, apoi…

Eu tin la stomacele cititorilor mei, asa ca n-o sa povestesc prea plastic in ce hal mi s-a intors stomacul pe dos cand am vazut ce era sa mestec. O bucata de dinte. De porc. Sa va spun foarte sincer, inainte sa ma ingretosez definitiv, mi-am pipait cu limba dantura proprie, sa ma asigur ca nu-i de-al meu, desi tartrul negru de pe una dintre parti era un indiciu suficient ca nu-mi apartine. Gata, am promis ca nu dau detalii scabroase.

Draga firma Caroli, aflu despre tine ca esti mare si tare in industria preparatelor de carne din Romania. Eu vreau sa stiu doar atat: mananca cineva din conducerea firmei sortimentul frumos numit “Toba Ardeleneasca”? Daca da, ca mine sa pateasca!

Anunțuri

Ilustrate din Romania

Bucuresti, soseaua Stefan cel  Mare. Soferul taxiului in care ma aflu are un televizor sub bord , Priveste stirile si trimite vorbe grele personajelor pe care le vede. In acest timp conduce, desigur.  WTF?

Lacul Tei, in fata Institutului de Constructii. O fetita de 9-10 ani, care poarta hijab roz si tunica rosie cu flori peste pantaloni ciclam, vorbeste cu o alta, ceva mai mica, intr-o romana pura. Ceva mai departe, un cuplu de chinezi isi duce copiii in parc. E clar, Romania se globalizeaza.

Bucuresti, magazinul Cocor. Se vrea un fel de La Fayette de Dambovita, “o destinatie a luxului” dupa cum spune reclama. Vanzatoarea ma tutuieste de parca ma stie de la gradinita. Cata clasa!

Magazinul Unirea, artizanatul de la etajul 3. Ceramica de Horezu, stergarele si cingatorile tesute de mana sunt atat de diferite de pirogravurile cu Tepes pe care le gasisem in alti ani. Intreb daca e deschis duminica. “Pana la 9 seara”, mi se raspunde. Duminica?

Popasul Tamboiesti, pe E85. La talcioc, precupetii inca vin cu carutele trase de boi. Vand struguri si ardei cu sacul si cununi lungi de ceapa rosie, lunguiata. Nu se interzisese circulatia carutelor pe soselele principale?

Urbea natala. Un politist imi cere actele si-l mint frumos ca nu le port la mine, pentru ca nu locuiesc in Romania. Ma mustra ca n-am traversat pe trecerea de pietoni.  Mea culpa.  De cand au inceput politistii sa faca asta in Romania?

Televizuni diverse. Zeci de cuvinte discriminatorii si stereotipuri pe minut, emise – dar si receptionate! – cu naturalete. Pareri despre tot exprimate de persoane care nu fac nimic. Tara de experti, nu alta.

Uscături

Sunt situaţii când mă bucur mult că, spre deosebire de Europa de Vest, poliţia în Canada nu are voie să menţioneze originea etnică a infractorilor. Această hiper-corectitudine politică îşi are sensul: niciun grup etnic nu ajunge să fie catalogat după isprăvile celor mai neisprăviţi dintre membrii săi.

Azi e una dintre acele situaţii. De fiecare dată, deschid ştirile despre fraude ATM cu speranţa că văd nume cu rezonanţă străină pe lista acuzaţilor. Nici vorbă!

Mitocănie la nivel înalt

Să-i spună cineva domnului de la Cotroceni că într-o monarhie constituţională nu regele are puterea executivă. A-i reproşa Regelui Mihai că nu i s-a opus lui Antonescu e ca şi cum i-ar spune Reginei Elisabeta că nu l-a tras de mânecă pe Tony Blair când a trimis soldaţi în Irak. Lucru de care îl consider perfect capabil pe domnul cu pricina.

Că e mitocan ştiam deja. Credeam, însă, că are un dram de cultură politică. Nu are. Mi-e teamă să mă gândesc ce ar putea spune dacă n-ar şti că-l ascultă Washington-ul, Bruxelles-ul, Moscova.

Ce-mi lipseşte?

„Îmi lipseşte primăvara”, am auzit-o azi pe Denise, venită din Franţa, partenera mea în tentativa de a recupera franceza pierdută după atâta nefolosire. Spunea că a vorbit la Paris, sunt 15 grade şi au înmugurit florile în curtea părinţilor ei. „Ţie ce-ţi lipseşte de la tine din ţară?”, m-a întrebat. Şi m-a pus pe gânduri.

Nu simt, ca ea, lipsa primăverii. Unu, pentru că experienţa anilor trecuţi îmi arată că există primăvară, doar că vine mai târziu. Doi, polenurile de primăvară mă chinuie îngrozitor şi, chiar dacă am devenit imună la unele din ele, tot sunt destule care să mă transforme într-o maşină de strănutat pentru vreo două săptămâni.

După îndelungi dezbateri, am decretat: din România îmi lipseşte cel mai mult poziţia ei geografică. Faptul că puteam să mă urc în avion vineri dimineaţă şi să fac weekend-ul în orice oraş frumos, nici unul la mai mult de 3 ore de avion distanţă. De fapt, din România îmi lipseşte Europa.

Sigur, îmi mai lipsesc prietenii, nu mulţi dar foarte, foarte dragi. Îmi lipsesc adrenalina locului de muncă şi câţiva colegi, de care mi-e foarte dor. Îmi lipsesc cosmeticiana Mihaela şi manichiurista Dorina, după care m-am plimbat prin tot Bucureştiul pentru că nu aveam curaj să mă dau pe mâna altora. Coafor priceput am găsit, ce face Joseph-italianul cu părul meu dificil n-a mai făcut nimeni.

Îmi lipsesc roşiile de grădină şi mălaiul măcinat ca la ţară, la bunica, vişinele crude şi socata rece, uşor acidulată, din zilele de vară. Mi-e dor de salata de vinete a mamei, albă şi pufoasă, tocată doar cu mâna, nu cu robotul, să nu cumva să se înnegrească de la cuţitul de metal.

Mi-e dor şi de fragi şi cireşe amare. Crude, abia culese, ori în dulceţuri descântate pe foc, ştiu că nu mă voi mai întâlni cu ele decât în oraşul copilăriei şi chiar şi acolo din ce în ce mai rar. Mi-e dor de ele, mi-e dor de culesul lor, mi-e dor de piaţa în care le cumpăram cu găleata. Mi-e dor de degetele mânjite după ce scoteam sâmburii cireşelor şi de imaginea borcanelor aliniate pe raftul cămării.

AnaAmaliaMonicaCeska, vouă ce vă lipseşte din cealaltă viaţă a voastră?

Hoţi fără frontiere

Când am văzut titlul ştirii – cinci persoane inculpate pentru o frauda legata de ATM-uri – am ştiut. Mă îmbogăţeam dacă puneam pariu cu cineva din ce ţară vin inculpaţii. Le-aş fi spus că nu fac racial/ethnic profiling, pur şi simplu ştiu.

LE: Poate vestea că i-a prins poliţia în două săptămâni o să le taie elanul altora cu idei asemănătoare.

Tot iarnă. La teatru. Şi altele

Nu, n-a venit vara de când n-am mai scris. S-a mai îmblânzit gerul, dar numai ca să se întoarcă din nou la noapte, cu minus 20 de grade curate, ceea ce înseamnă din nou cam minus 30 când se adaugă vântul şi umezeala. Sau pe-aproape. Viaţa merge mai departe, însă, pentru că în Canada, spre deosebire de majoritatea ţărilor europene, oamenii şi autorităţile ştiu că vine iarna şi ştiu clar ce au de făcut. Nu ca la Paris, unde s-a oprit lumea în loc şi s-au blocat autostrăzile cu zilele de la 11 centimetri de zăpadă.

În altă ordine de idei, Christopher Plummer în rolul lui John Barrymore este magistral. La 81 de ani, mă întreb de unde-şi adună energia şi forţa de a declama, cânta, dansa, lovi, ţipa, plânge şi râde vreme de aproape două ore pe scenă. Piesa în sine nu m-a impresionat. Glume uşor expirate, text nu suficient de profund. Dar interpretarea, oh, interpretarea! Plummer aruncă săgeţi dinspre scenă sub formă de replici, gesturi, sunete, iar spectatorii le primesc în direct în plex şi le trăiesc cu toate simţurile.  Sper să-l văd şi într-un Shakespeare, acum, că am învăţat că biletele pentru spectacole de excepţie se iau cu luni bune înainte.

Şi dacă tot am deschis vorba despre culturalizare, am o nelinişte. Să mă duc la spectacole ale unor artişti români care vin în Toronto doar din cauză că sunt români? Dacă ştiu sigur că la Bucureşti nu m-aş fi dus să-i văd, pot fi acuzată că-mi reneg rădăcinile dacă nu dau buzna la spectacolele lor de aici? E un Nicu Alifantis pe listă acuş, în două săptămâni. Îmi place Alifantis, dar pe vinilul adolescenţei, fredonând Piaţa Romană nr. 9, nu pe o scenă, nici de capitală românească, nici pe una de suburbie de metropolă canadiană. Mi-e de ajuns să văd Decembre şi Ploaie în luna lui marte pe YouTube din când în când. În România, n-am simţit niciodată impulsul să mă duc la vreun concert al lui, deşi, cum spuneam, nu-mi displace. Ar trebui să-mi dea depărtatea impulsul acesta? E de blamat faptul că tot nu simt impulsul, nici departe de casă? Aruncaţi cu pietre, vă rog!