Category Archives: Pe drumuri

Ilustrate din Romania

Bucuresti, soseaua Stefan cel  Mare. Soferul taxiului in care ma aflu are un televizor sub bord , Priveste stirile si trimite vorbe grele personajelor pe care le vede. In acest timp conduce, desigur.  WTF?

Lacul Tei, in fata Institutului de Constructii. O fetita de 9-10 ani, care poarta hijab roz si tunica rosie cu flori peste pantaloni ciclam, vorbeste cu o alta, ceva mai mica, intr-o romana pura. Ceva mai departe, un cuplu de chinezi isi duce copiii in parc. E clar, Romania se globalizeaza.

Bucuresti, magazinul Cocor. Se vrea un fel de La Fayette de Dambovita, “o destinatie a luxului” dupa cum spune reclama. Vanzatoarea ma tutuieste de parca ma stie de la gradinita. Cata clasa!

Magazinul Unirea, artizanatul de la etajul 3. Ceramica de Horezu, stergarele si cingatorile tesute de mana sunt atat de diferite de pirogravurile cu Tepes pe care le gasisem in alti ani. Intreb daca e deschis duminica. “Pana la 9 seara”, mi se raspunde. Duminica?

Popasul Tamboiesti, pe E85. La talcioc, precupetii inca vin cu carutele trase de boi. Vand struguri si ardei cu sacul si cununi lungi de ceapa rosie, lunguiata. Nu se interzisese circulatia carutelor pe soselele principale?

Urbea natala. Un politist imi cere actele si-l mint frumos ca nu le port la mine, pentru ca nu locuiesc in Romania. Ma mustra ca n-am traversat pe trecerea de pietoni.  Mea culpa.  De cand au inceput politistii sa faca asta in Romania?

Televizuni diverse. Zeci de cuvinte discriminatorii si stereotipuri pe minut, emise – dar si receptionate! – cu naturalete. Pareri despre tot exprimate de persoane care nu fac nimic. Tara de experti, nu alta.

Anunțuri

Casa Loma

Mi se intampla uneori sa-mi amintesc sa fiu turist in orasul meu. Sa iau harta in mana – da, cea tiparita, cu colturile indoite si subreda pe muchiile pe care hartia se indoaie – si sa spun „aici n-am fost pe jos, hai!”. Ma echipez rapid cu cei mai comozi pantofi, iau o sticla de apa in geanta si pornesc la drum, ca un turist adevarat, in descoperirea unui loc in care n-a mai fost.

Casa Loma este unul dintre reperele turistice din Toronto. Alaturi de CN Tower, este in toate ghidurile turistice, pe toate vederile si in toate articolele care povestesc despre ce trebuie vazut in oras. Cu toate astea, n-am apucat sa o vad pana acum. N-as putea spune cum de s-a intamplat asa ceva. Pur si simplu am constatat in fiecare an ca trece vara, se termina weekend-urile calde si eu tot n-am fost la Casa Loma. Am pus-o pe lista de lucruri de facut la fine de saptamana de nenumarate ori, dar de tot atatea a cazut, in favoarea unor activitati care hranesc stomacul, nu spiritul. Gratare la padure, adica. Nu va grabiti sa judecati, vara e scurta in Toronto si locatarului de apartament  care sunt ii vine sa iasa la iarba verde in fiecare weekend in care nu ploua.

Duminica trecuta, incurajata de un soare vesel intr-o zi in care se anuntase ploaie – motiv pentru care nu facusem planuri de mers la padure – am purces la drum catre Casa de pe Deal. Un palat construit la inceputul secolului trecut de unul dintre bogatasii orasului, Henry Pellatt, preluat acum in grija de primarie si sursa continua de conflict cu mostenitorii familiei Pellatt din cauza costurilor uriase de intretinere.

Colina pe care e construita Casa Loma era, acum o suta de ani, zona agricola, in care avutii vremii isi faceau case de vacanta, sa fuga de dogoarea orasului. Acum, e in centru, la zeci de kilometri de periferia urbei transformate in metropola. Industriasul care a construit-o a stat in ea mai putin de 10 ani, fortat sa plece de impozitele uriase impuse de primarie in vremea crizei economice. De-a lungul timpului, impozanta cladire a servit drept hotel de lux, club privat, sala de concerte si chiar centru de cercetari pentru un sistem de detectare a submarinelor germane in cel de-al doilea razboi mondial.

Azi, Casa Loma este loc de vizitat sau de facut nunti, in cazul in care lipsa aerului conditionat nu reprezinta o problema. Dupa mine, e imposibil sa rezisti acolo mai mult de doua ore vara. Altii pot. In Casa Loma s-au turnat filme – Chicago, printre altele. Amorezilor fara imaginatie, administratia le pune la dispozitie 15 minute in Consservator, cu usile inchise sau in gradina, intr-un colt ferit, sa-si ceara in casatorie jumatatile.

E o casa splendida, cu istorie si poveste, inca strajuind orasul de pe colina ei.

Desi orga nu mai canta de mult in Casa Loma, sunetul ei e parca acolo, insotind domnii catre camera de fumat, doamnele catre conservatorul cu tavan de sticla, domnitele catre sala rotunda, domnisorii catre grajduri si servitoarele catre ultimul etaj, unde le erau camerele.

Am ramas,totusi, cu o nedumerire, dupa vizita la Casa Loma. Am vazut luxul tradus in lemn de esenta rara, decoratii, marmura si tablouri. Am vazut inovatiile tehnologice reprezentate de apa curenta, toalete si dusuri cu jeturi multiple. N-am vazut, insa, bucataria si nimeni din personalul casei – elevi de liceu  care imparteau harti si audio-ghiduri – n-a stiut sa-mi spuna unde era, pe vremuri, locul unde se pregateau ospetele. Nota mica, asta e o informatie care n-ar trebui sa lipseasca din niciun document despre istoria casei. Nu poti sa ai trei locuri de mancat in casa si nicio bucatarie.

Dar se cade sa inchei cu spiritul, nu cu stomacul. Casa Loma este unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut si daca va nimeriti prin Toronto, nu asteptati cat am asteptat eu sa o vad.

Rezervat

Albastru

Ottawa

„Oraşul oamenilor cu etichete” ar fi un nume potrivit pentru capitala federală a Canadei, unde s-a întâmplat să am drum zilele trecute. Cât e ziua (de lucru) de lungă, centrul este împânzit de oameni în costume stricte purtând la vedere legitimaţiile de serviciu ori pe cele de participant la nenumăratele conferinţe şi congrese care ţin hotelurile ocupate tot anul. Majoritatea clădirilor administrative federale sunt grupate pe o suprafaţă relativ mică, foarte aproape de Centrul de Conferinţe, diferite instituţii financiare, misiuni ale organizaţiilor internaţionale şi, desigur, hoteluri cu multe săli de conferinţe şi stele aşişderea. Dacă nu plouă ori nu sunt minus 40 de grade, toată lumea merge pe jos. În pauza de prânz, oamenii cu etichete împânzesc restaurantele cu mese suficient de mari cât să aibă loc şi pentru un laptop, o mapă, o agendă. Cele cu mese mici sunt aproape goale. Vezi oameni cu etichete şi în piaţa Byward, jonglând lejer între franceză şi engleză în conversaţiile cu fermierii veniţi de pe ambele maluri ale râului Ottawa, ca şi în centrul comercial Rideau, răscolind printre hainele aflate la reduceri.

Am îndrăgit Ottawa de când am văzut-o prima oară. Are un aer solemn, nobil, ca orice capitală politică. Oraşul e mai calm şi mai elegant decât Toronto. Mai puţin multicultural, dar aproape în totalitate bilingv. De fiecare dată când merg la Ottawa vara, spun că mi-ar plăcea să trăiesc acolo. De fiecare dată când mă duc iarna, spun că nu m-aş muta acolo sub niciun chip. Căci sunt păţită.

Era acum câţiva ani, la fine de ianuarie. Urma să ajung la o întâlnire importantă, la numărul 125 pe o anume stradă. Mi-am spus că nu poate fi departe de centru, unde era hotelul, şi-am pornit pe jos. Erau minus 29 de grade şi-un vânt care făcea ca temperatura resimţită să fie în jur de minus 40. Mă bazasem pe logica potrivit căreia numerele mici pornesc din centru. Greşit. Pe clădirea cea mai apropiată scria 541. În cei trei kilometri şi jumătate de drum, parcurşi în marş forţat, n-am întâlnit nici un pieton. Am întâlnit, totuşi, un domn mai nebun curajos decât mine: mergea pe bicicletă. Am supravieţuit şi am ajuns la timp, dar n-aş mai repeta experienţa decât dacă n-aş avea de ales şi ar trebui, să zicem, să fug de o jivină înfometată.

Pentru turişti, Ottawa e o descoperire uimitoare. Majoritatea vin fără aşteptări prea mari, dar pleacă fermecaţi. De muzee – cel al Civilizaţiilor este o lecţie minunată despre Canada şi locuitorii ei de-a lungul istoriei, de parcuri, de croazierele pe râu. De clădirea parlamentului federal şi reşedinţa guvernatorului, de festivaluri, de artiştii străzii, de restaurante. Deşi pentru friguroşi ca mine e greu de crezut, există viaţă la Ottawa şi iarna. Canalul Rideau se transformă în fiecare an în cel mai mare patinoar din lume.

Şi mai e un loc de văzut în Ottawa: brutăria unde se vând Obama Cookies, nişte fursecuri cu o poveste simpatică. Prevăd că se va naşte o alta curând. La sfârşitul lunii, vine în vizită viitorul şef al statului, însuşi prinţul proaspăt însurat, în prima vizită externă oficială.

Roz

Când în Toronto pleznesc mugurii magnoliilor şi lasă la vedere petalele roz-cărnoase, încă înghesuite strâns una peste cealaltă, ştiu că am program în primul weekend care urmează. E vremea pelerinajului anual la parcul de magnolii de la Niagara. În peninsulă, vremea e mai blândă şi soarele mai darnic decât în metropolă. Muguri în Toronto înseamnă flori deja deschise la Niagara, în toată splendoarea lor roz. O săptămână în plus şi prospeţimea păleşte, iar rozul se acoperă de pete maronii. Încă una şi poţi să mergi cu grebla în parc, dacă vrei să vezi o floare de magnolie laolaltă, căci petale sunt mai multe pe jos decât pe ram.

Parcul de magnolii, parte a grădinii botanice din Niagara, e ascuns necunoscătorilor. Ca să-l găseşti, trebuie să ai curiozitatea să vezi şi ce e dincolo de potocava cascadei, spre sud, la „rapids„, acolo unde apa râului se învolburează ameţitor înainte să cadă în gol. Copacii de vată de zahăr sunt primii pe care-i vezi, dar când treci strada descoperi un întreg paradis floral. Covoare de narcise şi lalele  înconjoară clădirea serei de plante tropicale în forme bizare şi culori care aproape că rănesc retina.

În fapt, întreaga regiune Niagara este o rezervaţie naturală, o grădină botanică întinsă pe sute de kilometri pătraţi. Este capitala nord-americană a narciselor, titlu conferit de cele peste 30.000 de narcise care ies în fiecare an doar în orăşelul de lângă cascadă. Cineva le-a plantat odată, demult, dar în timp s-au naturalizat şi acum cresc fără intervenţia omului. Când narcisele şi lalelele trec, vin bujorii, apoi trandafirii şi după ei florile de toamnă. O frumuseţe depăşită doar de măreţia cascadei.

Duminică a fost, aşadar, vremea pelerinajului. Am mulţumit cuiva sus pentru vremea perfectă şi altcuiva, nu ştiu cui, aici pe pământ, pentru că a ţinut lumea acasă şi a lăsat şoseaua şi staţiunea rezonabil de (ne)aglomerate.

Fotografiile care urmează sunt cu dedicaţie pentru Amalia.

Una dintre aleile parcului. Cum să nu mă duc în fiecare an să văd aşa o minunăţie?

Printre ramuri, se zăreşte râul învolburat, de cealaltă parte a străzii cu doar două benzi:

 Altă alee, acelaşi râu undeva, dincolo de şosea.

 Numai mie mi se pare că florile de magnolie au o senzualitate carnală?

Şi, desigur, energizantul pentru care vin de fiecare dată la Niagara: căderea de apă de o forţă supranaturală.

Vinul de gheaţă

Când simte că-i e de-ajuns tumultul Niagarei şi aglomeraţia colorată a orăşelului ce mărgineşte cascada, turistul se retrage câţiva kilometri mai departe, în ţinutul podgoriilor. Cât vezi cu ochii, sunt numai plantaţii de vie, acum, iarna, şiruri de crengi uscate întinse geometric în rânduri kilometrice.

În afara de localnici şi iniţiaţi, puţină lume ştie că Niagara nu e doar numele celebrei cascade, ci şi al râului care leagă lacurile Erie şi Ontario şi al ţinutului străbătut de acest râu. Peninsula Niagara e mărginită de lacuri la nord şi sud, la vest este legată de Canada, iar la est este delimitată de râu, de-a lungul căruia se află şi graniţa cu Statele Unite.

Dintre minunile epicuriene pe care le dă Canada lumii, vinul de gheaţă, icewine pe limba lui, este, după mine, cel care merită cele mai multe onoruri. E o licoare aproape magică, nectar de struguri stors cu trudă din ciorchini culeşi într-o singură noapte, pe ger cumplit. Strugurii sunt deja îngheţaţi sloi când, de la 2 la 5 dimineaţa, pe frigul cel mai aprig, culegători înfofoliţi de numai ochii li se văd desprind ciorchinii de pe vrej, îi aruncă în presă şi-apoi privesc la nectarul care se prelinge încet din ea, nu mai mult de o picătură din fiecare bob. Atât. Urmează, ca la orice vin, fermentaţia şi învechirea în butoaie de stejar, şi-apoi îmbutelierea în sticle cu siluetă fină, subţiri şi lungi, ca o tulpină de crin.

Am norocul să trăiesc într-un loc în care vinul de gheaţă se găseşte peste tot. Am şi mai marele noroc să am, la o oră şi jumătate distanţă, cam 20 de podgorii producătoare de icewine care se pot vizita oricând şi care oferă degustări şi reduceri la vinul cumpărat. Sigur am făcut cândva o faptă bună care s-a întors asupra mea sâmbătă, când, la finele unei vizite la cea mai cunoscută podgorie producătoare, ghidul m-a întrebat dacă vreau să încerc şi alte feluri de icewine, neincluse în turul pentru toată lumea.

Auzisem deja de soiul Vidal, cel mai răspândit şi singurul, de altfel, pe care îl gustasem înainte de vizita la podgorie. Nu sunt sigură ce l-a făcut pe Don să mă întrebe doar pe mine din tot grupul dacă vreau să gust şi varianta Cabernet Franc, dar am simţit atunci că zeii mă iubesc. Am îndrăznit şi-am spus că şi mai mult aş vrea să sorb o înghiţitură, numai una, din icewine-ul spumos, iar Don a rostit cuvintele magice „come with me„.

Ce să spun? Că e bun? Ar fi o mare nedreptate. E dumnezeiesc! Cine crede că a gustat licori complexe şi aromate, dar n-a încercat vinul de gheaţă, va trebui să-şi reconsidere părerea. Icewine e esenţă de fericire pură, iar ora în care m-am plimbat printre butaşi de vie îngheţaţi, butoaie şi rafturi cu vin la Inniskillin este una dintre cele mai frumoase pe care le-am petrecut vreodată. Mulţumesc, Don!

PS1: Dacă aţi încercat deja icewine şi vi s-a părut prea dulce, nu l-aţi băut cum trebuie. Dau meditaţii.

PS2: Da, e scump. Se naşte cu trudă şi se produc doar câteva mii de sticle pe an. Dar icewine nu e o băutură, e o experienţă. Cât costă un bilet la un spectacol bun?