Category Archives: Pe bune?

Aparatul de facut bulgari de zapada

Sa nu spuneti ca e inutil. Pun ramasag ca nu puteti face cu mana asa bulgari frumosi, perfect sferici.

Toba Caroli cu dinti. De porc

Scriu acestea pentru semenii mei care, veniti sau nu de departe de patria muma, poftesc din cand in cand la toba, chestiunea aceea grozav de buna atunci cand e facuta in casa, dar de care putini se mai pot bucura in ziua de azi in starea ei autentica.  Semeni, luati aminte.

Imi amintesc cum, in copilarie, primeam in fiecare iarna o toba burdusita de la tara si vanam prin ea bucatile mari de ficat si limba si fasiile crocante de urechi parlite. De cand m-am departat de Romania, la fiecare revenire imi descopar noi pofte si nostalgii culinare. Am trecut prin covrigi cu mac si sare, sirop de brad, dulceata de cirese amare, kaizer carnos, oua de tara, smantana grasa, cas proaspat de oaie si-or mai fi fost si altele de care nu-mi amintesc acum. Anul asta, cine stie cum si de ce, m-a fermecat o bucata de toba pe care am vazut-o in vitrina si care parca striga la mine sa o iau.

Acum stiti, in egleza chestiunea se numeste “head cheese”, ceea ce sugereaza explicit din ce zona a porcului e facuta. Mi-am spus mereu ca nu stiu ei, canadienii, englezii, americanii, ce-i aia toba. Eu am vazut si stiu ca trebuie sa aiba si ficat si alte-alea de prin mijlocul animalului, nu doar de la cap.

Cu gandul la toba copilariei si speranta ca varianta din vitrina nu poate sa fie prea departe, am luat bucata care-mi zambea. Mi-am spus ca din moment ce costa aproape dublu fata de celalalt sortiment de toba pe care il aveau, nu poate sa fie rea. Cantar, casa, acasa, cu o felie groasa, taiata cuburi in farfurie, mustar si-o bucata de paine pe vatra.

In primul moment cand am simtit ceva tare in bucata de toba, m-am oprit din mestecat si-am incercat sa izolez sursa neplacerii. Nu stiu daca ati patit asa ceva vreodata, dar sa cauti un graunte tare intr-o masa de alimente deja molfaite nu e chiar cel mai placut lucru. Apoi, oh, apoi…

Eu tin la stomacele cititorilor mei, asa ca n-o sa povestesc prea plastic in ce hal mi s-a intors stomacul pe dos cand am vazut ce era sa mestec. O bucata de dinte. De porc. Sa va spun foarte sincer, inainte sa ma ingretosez definitiv, mi-am pipait cu limba dantura proprie, sa ma asigur ca nu-i de-al meu, desi tartrul negru de pe una dintre parti era un indiciu suficient ca nu-mi apartine. Gata, am promis ca nu dau detalii scabroase.

Draga firma Caroli, aflu despre tine ca esti mare si tare in industria preparatelor de carne din Romania. Eu vreau sa stiu doar atat: mananca cineva din conducerea firmei sortimentul frumos numit “Toba Ardeleneasca”? Daca da, ca mine sa pateasca!

Vine vâjul, cui îi pasă?

Cred despre mine că sunt o persoană înţeleaptă. Gândesc înainte să vorbesc, nu fac lucruri nerezonabile, planific ceea ce se poate planifica, îmi reînnoiesc actele înainte să expire. Respect regulile locului în care mă aflu la un moment dat, indiferent dacă e vorba de o ţară, un loc de muncă sau casa unui om. Sunt atentă la recomandările făcute de oameni cu autoritate în situaţii speciale şi le urmez pentru că nu cred că trebuie să-mi complic existenţa doar de dragul de a fi Gică-Contra.

Acestea fiind necontestabile, trebuie că s-a petrecut un fenomen total ieşit din comun ieri, pe seară, o furtună magnetică, ceva, un moment de blanc de raţiune, ca un soi de reset, care mi-a acoperit creierul cu nori în acelaşi timp cu cerul. Pe măsură ce afară se întuneca tot mai mult şi mai ameninţător, iar vântul îndoia deja copaci, am ieşit senini la cumpărături. În vreme ce la radio se anunţa continuu că vine vâjul şi lumea era sfătuită să „take shelter immediately„, ne continuam drumul, convinşi fiind că furtuna n-are să ajungă până la noi. În acelaşi timp, urma de creier care mai rămăsese în funcţiune a produs constatarea că nu suntem cu nimic diferiţi de americanii pe care i-a luat tornada pe sus cu magazin cu tot şi despre care ne întrebam de ce n-or fi rămas acasă când ştiau că vine furtuna.

Vroiam să ajungem la Costco. Pentru necunoscători, e un magazin de tipul Metro sau Selgros, o hală imensă făcută din foi de tablă prinse de o structură metalică, fără fundaţie prea solidă. Nu mai ştiu câte asemenea giga-barăci au fost distruse în State de tornade. Multe, în tot cazul. Deci acolo mergeam noi, într-un loc în care şi să vrei nu ai unde te adăposti. Ne minunam, pe drum, de cât de liberă era şoseaua şi, cu mintea pe câmpii cu soare, ne bucuram că nu vom pierde mult timp.

Ne-am bucurat şi că am găsit loc de parcare aproape de intrare, în condiţiile în care aproape că se întunecase de tot şi tunetele deveniseră atât de puternice încât declanşau alarmele maşinilor. Nici n-am intrat bine, şi-a pornit prăpădul. Ploaia cu grindină cât aluna izbind în tabla halei scotea un vuiet înfricoşător, dar numai pentru alţii. Magazinul aproape s-a golit, însă noi priveam afară printre plantele de la Garden Center să vedem dacă grindina nu ne pune în pericol maşina. Gândeam la fel de mult ca plantele din jur, evident.

Prin luminatoarele din tavanul halei de tablă se vedea cerul negru şi fulgerele aproape continue. Din când în când, pereţii tremurau sub vibraţia unui tunet mai puternic. Firesc, la un moment dat a căzut curentul. Generatoarele au ţinut aprinse câteva becuri, congelatoarele, frigiderele şi câteva case, deci, ne-am spus, puteam să ne continuăm cumpărăturile fără grijă. Peste alte câteva minute, a început să curgă apă şiroaie în câteva locuri, printre rafturi, iar angajaţii alergau cu mopuri şi găleţi, să limiteze dezastrul. I-am ocolit graţios cu coşul deja pe jumătate plin şi ne-am văzut de treabă.

În toată povestea este vorba despre aceiaşi oameni care acum două săpămâni, la un magazin de plante fiind, au lăsat totul baltă şi-au pornit spre casă după ce au auzit un tunet. Unul singur. Nici n-au mai fost altele după. Ce-a putut să se întâmple aseară cu creierul meu, cu capacitatea mea de a evalua riscul şi, până la urmă, cu instinctul de supravieţuire, mi-e imposibil să explic.

Am avut noroc. Furtuna a lovit puternic la nord şi la sud de locul unde ne-am aflat noi. Grindina nu ne-a stricat maşina, iar şoselele pe care ne-am întors acasă n-au fost blocate de copaci căzuţi, doar semafoarele se stricaseră. Abia când am văzut la televizor stricăciunile parcă mi-am recăpătat raţiunea şi-am priceput ce riscasem. Nu pot decât să sper că n-o să se mai întâmple niciodată să-mi tragă ceva obloanele peste unitatea centrală de procesare a informaţiei.

Cum ziseşi?

Am răcit. Nu în şase luni de iarnă, ci acum, când s-au făcut 30 de grade. Dacă n-ar fi toţi mucoşi în jur, aş spune că sunt eu specială. Nu e chiar rău, doar sâcâitor. Cea mai neplăcută e tusea uscată cu care am rămas şi care mă sleieşte. Siropuri am încercat, nu funcţionează. Inhalaţii am făcut, e ceva mai bine, dar nu de tot. M-am mai tratat cu: ceai de tei, două feluri de unsori cu eucalipt, cataplasmă cu boabe de muştar, suc de ridiche neagră. Tot tuşesc.

Şi căutând pe .ro nişte leacuri minune de care să nu fi auzit, am dat peste următorul paragraf:

Tusea convulsiva se trateaza tinand o dieta cu: 

– suc de orz verde, preparat din lapte si ceapa (10 cepe taiate in bucati mici, o capatana de usturoi curatata, data pe razatoare, 1 l de lapte). Se fierbe 5 minute, se strecoara, se indulceste cu miere. Se administreaza 1 lingura la 2 ore, in cursul unei zile. Este eficienta si in bronsite.

Deci suc de orz verde preparat din lapte şi ceapă, care conţine ceapă, usturoi şi lapte. Păi orzul unde e? Şi cât de verde trebuie să fie?

Cred că o să încerc scorţişoara, anasonul şi cuişoarele, am citit că sunt eficiente. Într-o ceaşcă de vin fiert, cred că efectul sporeşte.

 

Eleganţi, de firmă

Pantofii ăştia chiar există. Oamenii dau bani pe ei şi, mai grav, ies cu ei în lume.

Poza e de aici, unde se poate admira colecţia completă.

Mâncăruri epice

Când scriam, acum câteva zile, despre lighioane umplute cu alte lighioane aflate pe meniul unor restaurante, încă nu aflasem despre nişte băieţi din Montreal, aici, aproape, care gătesc nişte mâncăruri epice. De-a binelea.

Ei spun că e un manifest  împotriva mâncării de plastic, a curentului low fat, low sugar, low calorie, care le-a luat minţile multora în America şi Canada. Băieţii iau extremismul low everything şi îl transformă în high everything, mai ales grăsime şi carne. Piesa de rezistenţă a repertoriului lor culinar este un porc umplut cu un curcan umplut cu o raţă umplută cu un pui umplut cu o găinuşă (cornish hen, există echivalent în română?) umplută cu o prepeliţă. Aproape 80 de mii de calorii şi 7 kilograme de grăsime pură. Dacă vă ţine ficatul, ia uitaţi:

Nişte murături, careva? Încă una, pentru stomace tari:

După cum arată bucătarii, n-aş spune că mănâncă tot ceea ce gătesc. Dar mi-e teamă că dacă proiectul lor ajunge la vreo televiziune, aşa cum aud că intenţionează, se vor găsi mulţi care să nu le priceapă mesajul.

Ştiri

..din Paradisul Plictisitor. N-am dat eu numele, alţii au ajuns la aceeaşi concluzie înaintea mea.

1. Se lansează curând Rotisserie Channel, un canal care va prezenta non stop imaginea unor pui care se învârt la rotisor. Desigur, e o mişcare de marketing a unui lanţ de restaurante în care pe meniu se află, cu foarte mici excepţii, doar pui. Rotisserie Channel nu e nici pe departe o premieră în categoria „canalelor ambientale”, despre care nici măcar nu auzisem până să vin aici. Acum am pe cablu Fireplace Channel (un şemineu în care pocnesc lemne), Dusk Beach Channel (cu soare roşu şi sunet de valuri), Cottage Channel (o cabană pe malul unui lac şi tril de păsărele) şi Aquarium Channel (peşti care se învârt brownian pe ecran, în gâlgâit de pompă).  Nu ştiu care este scopul televiziunilor ăstora, dar acvariul este un foarte bun somnifer.

2. Arestaţii cu ştaif din Canada îşi angajează firme de PR să le gestioneze imaginea cât durează ancheta. S-a întâmplat anul trecut cu un fost procuror general, star politic în devenire, care a omorât cu maşina un beţiv. A fost achitat. Se întâmplă din nou acum cu doi doctori acuzaţi că au drogat o domnişoară într-un bar, au dus-o la hotel şi au abuzat-o. De caz se ocupă aceeaşi firmă de PR. Cunosc câţiva oameni deştepţi în PR în România, nu i-o fi venit nici unuia ideea?

3. S-a întâmplat să ajung azi în Parlamentul provincial. Am constatat că parlamentarii nu sunt modele de dedicare profesională: butoneaza BlackBerry-urile continuu, citesc ziare sau discută între ei în vreme ce vreun coleg citeşte o petiţie. Am făcut cunoştinţă şi cu pajii, nişte copii de şcoală generală care stau câteva ore pe zi în sală şi plimbă hârtiile de la o masă la alta. Au şi un profesor acolo, care se asigură că nu rămân în urmă cu şcoala în cele trei săptămâni de stagiu.