Category Archives: Oameni frumoşi

Sărbători

Din toată ceremonia care m-a făcut şi cetăţean canadian, o frază mi-a rămas în minte. „Celebraţi cât de multe sărbători puteţi”, a spus judecătorul după care am repetat cu toţii, pe 86 de voci, textul jurământului de credinţă faţă de Regină. „E amuzant”. Îndemnul venea după o pledoarie pentru toleranţă şi deschidere, pentru acceptarea diferenţelor, într-o ţară în care multiculturalismul e politică de stat. Imperfectă, dacă mă întrebaţi pe mine, dar asta e altă discuţie.

Parcă a vorbit cu gura mea judecătorul. Eu cred cu convingere că viaţa e mult mai frumoasă când faci o sărbătoare şi din sărbătorile altora, când nu te laşi scandalizat de consumerismul inimioarelor de februarie, al buchetelor de martie, al bostanilor şi-al vrăjitoarelor de final de octombrie. Mi se pare grozav să merg la restaurantul persan când persanii sărbătoresc Anul Nou şi să mănânc cu ei laolaltă tocană de nuci cu sos de rodie, ori la restaurantul chinezesc decorat cu dragoni uriaşi şi felinare de hârtie creponată înainte de Anul Nou Chinezesc. Îmi place să primesc flori în martie şi să gătesc plăcintă de dovleac în octombrie. Din Halloween păstrez veselia de dimineaţă, când până şi în metrou mă întâlnesc cu oameni mascaţi, şi dau la o parte scheletele şi păianjenii. La Niagara, îi spuneam şi Amaliei, când privesc prăvălirea masivă de apă stau cu spatele la hotelurile lucioase şi-atunci uit că există.

În grupul meu de oameni dragi, sărbătorile sunt de mai multe feluri, după cum am crescut fiecare, după ce obiceiuri am strâns pe unde-am mai umblat. Ne facem cadouri de Crăciun şi ciocnim ouă de Paşti, dar mâncăm şi humântaşi de Purim şi pască de Pesah. Amestecăm, uneori, obiceiuri, bucate, costume şi ne veselim teribil de combinaţiile care rezultă de aici. Aşa am crescut, cu brad împodobit alături de lumânărele de Hanucka, cu azimă lângă cozonac, cu vin Carmel la desert şi rachiu de prună la felul întâi. Puţine bucurii mai mari am decât aceea că asta nu scandalizează pe nimeni şi că putem cu toţii să luăm veselia din sărbători, indiferent cum s-ar numi ele şi din ce parte a Cărţii ar veni.

Anunțuri

Yoko

ようこ

Yoko a venit în Canada ca studentă, să studieze economia la Halifax. L-a cunoscut pe Mark şi de atunci n-a mai plecat  în Japonia decât ca să-şi viziteze familia. Asta se întâmpla la finele anilor 80. Yoko are acum trei băieţi şi o casă cu flori în faţă, alese cu grijă, să înflorească treptat de cum dă soarele primăverii şi până toamna, când cade bruma.

Cu Yoko am vorbit mult în primii mei ani în Canada. Povesteam despre orice: de la sushi la fugu şi de la flori de grădină la Haruki Murakami. Îmi vorbea adesea despre dificultăţile adaptării la o cultură atât de diferită de cea în care crescuse şi de fiecare dată îmi spunea cât de norocoasă e că îl are pe Mark, care trăise şi el trei ani în Japonia în vremea liceului şi vorbea japoneza perfect.

De la Yoko am aflat că în ţara ei copiii sunt învăţaţi de foarte mici ce înseamnă respectul, lupta, dedicarea şi sacrificiul. Yoko mi-a spus că Bushido nu este doar legea vechilor samurai, ci e codul valorilor morale pe care toţi japonezii le respectă, sufletul ţării, împotriva căruia nimeni nu se ridică. Tot de la Yoko am aflat că pentru un japonez, familia, echipa, societatea, ceilalţi în general, sunt întotdeaunape primul loc, înainte de propria persoană şi de propria viaţă. Aşa a încercat şi ea să-şi crească băieţii, dar nu i-a ieşit pe de-a întregul. Aici, societatea funcţionează după alte reguli şi, deşi este încurajată masiv participarea socială, sacrificiul de sine nu e chiar o virtute naţională.

De o săptămână, Yoko şi băieţii ei, acum adolescenţi, îşi petrec serile la Centrul Cultural Japonez, devenit celulă de criză în operaţiunea de strângere de fonduri pentru victimele nenorocirii din Japonia. O bucăţică din inima lor e împăcată că familia lui Yoko e în siguranţă la Osaka. Cealaltă parte, mult mai mare, e îngrozită şi sfâşiată de prăpădul de la Sendai şi Fukushima.

Vestul se uită  la japonezi cu mirare şi cu un soi de admiraţie asemănătoare, poate, celei cu care copiii îi privesc pe eroii din benzi desenate: stiu că n-o să poată fi niciodată ca ei.

Ellen

How do you spell Ceauchescu? Întrebarea venea de la capătul celălalt al mesei, în sala de şedinţe a departamentului de Sociologie, devenită sală de seminar semestrul acela. Tocmai terminasem de povestit încă un episod din istoria comunistă a României, la cererea profesorului şi a câtorva colegi. În special a lui Ellen.

Era al doilea an al Masterului, dar cu Ellen nu mă mai întâlnisem până atunci la nici un curs. Cu trei direcţii de specializare şi zeci de opţiuni de curs, nici nu-i de mirare. A întârziat la primul curs; vreo zece minute să fi trecut de când începuserăm să ne prezentăm şi Ellen a intrat în sală împreună cu alte două femei, cam de-o vîrstă cu ea. În jur de 45 aş zice. Studente întoarse la şcoală după nişte ani de carieră, am crezut , o prezenţă deloc stranie în facultăţile canadiene, mai ales în programele de master sau doctorat.

Ellen s-a aşezat de o parte a mesei lungi, ele de partea cealaltă, în faţa ei. Profesorul o cunoştea deja. Ne-a spus că îşi face doctoratul în tehnologii pentru comunicare, după două mastere făcute la Syracuse şi nişte ani de lucru într-un laborator în State. Despre celelalte două n-a spus nimic şi am aşteptat să le vină rândul, să se prezinte.

– I am Connie and she is Grace and we will be Ellen’s voice this term, a spus una dintre ele,  arătând către colega de lângă ea şi „vorbind”, în acelaşi timp, cu mâinile, în American Sign Language. De vis-a-vis, Ellen le-a zâmbit şi, tot cu mâinile,  le-a răspuns. Presupun că le-a mulţumit.

Şi atunci am înţeles. Ellen era surdo-mută. Hearing impaired, în limbajul impus de corectitudinea politică a canadienilor, deaf pur şi simplu, după cum se definea singură.

În cele 13 săptămâni cât a durat cursul, Ellen a fost cel mai activ student. Avea întrebări şi opinii şi, cu vocea lui Connie şi Grace, le exprima fără rezerve. În fiecare săptămână citea tot materialul de curs, niciodată mai puţin de 200 de pagini de text greoi, la intersecţia dintre sociologie, antropologie, filosofie şi studii culturale. Uneori chiar 300. Era singura care avea ceva de spus la toate discuţiile din clasă. Noi ceilalţi, cu toate simţurile la noi, ne băgam în seamă la materialele citite şi ne dădeam preocupaţi la cele prin care nu trecuserăm.

L-a admonestat politicos pe un coleg care citea din foi ceea ce trebuia să fie o prezentare orală, într-un ritm cu care Connie şi Grace nu reuşeau să ţină pasul şi folosind cuvinte extrem de rare şi complicate, pe care puţini academicieni le folosesc chiar şi în scris, darămite să poată fi traduse în limbajul semnelor. L-a felicitat pentru cultura-i vastă, i-a lăudat prezentarea, dar l-a rugat să încerce să spună în cuvinte normale ce scrisese în foi. Noi, ceilalţi, în laşitatea noastră, n-am avut curajul să spunem asta, deşi gândeam la fel. Am fost la un pas să o aplaudăm, iar profesorul asemenea, mi s-a părut.

Connie şi Grace erau, pe rând, interpret şi scrib. Când una îi traducea lui Ellen ce se discuta în clasă sau spunea cu voce tare ceea ce avea Ellen de întrebat sau comentat, cealaltă lua notiţe. Universitatea i le pusese la dispoziţie, aşa cum fac toate şcolile aici, şi era deja al treilea an de când o însoţeau la cursuri. Pentru grupul de studiu din serile de miercuri avea pe altcineva, iar la socializările de joi seara se descurca singură. Putea să citească pe buze şi, cu puţin efort, şi cuvintele ei, deşi stâlcite, erau inteligibile.

La cursul unde am spus despre Ceauşescu, a venit în pauză la mine şi m-a rugat să-i povestesc mai multe despre România şi despre comunism. Rămăsese şocată când am spus că ne predau Marx în gimnaziu şi că mâncarea se dădea pe bonuri. Am vorbit cu ea fără interpret, la început reţinută, de teamă că n-am să pot s-o înţeleg sau că n-am să pot să comunic cu cineva care e altfel.

Ellen e pe cale să-şi termine doctoratul de-acum. Lucrează la acelaşi laborator, care face programe de transformare voce-text şi text-voce. De câte ori îmi amintesc de ea, primul gând este cât de norocoasă a fost că s-a născut într-o parte de lume care i-a permis să aibă o viaţă normală, într-un sistem în care în fiecare zi i se repetă ce poate să facă, nu ce nu poate.

Moineşti

Era ultimul lucru la care mă aşteptam atunci când am ajuns din nou în oraşul copilăriei. Un complex comercial canadian, căruia i se făcea reclamă prin bannere prinse de-a latul străzii. Nu, nu m-am dus să văd cât de canadian e magazinul. Pentru altele venisem.

Nu mi-am iubit oraşul câtă vreme am locuit în el. Din momentul în care am început să înţeleg cât de cât ce se întâmplă în jurul meu, mi-am dorit să plec de acolo. Am învăţat şi-am luat coroniţă tot liceul ca să pot intra la o facultate  bună, de unde să prind repartiţie într-un oraş mare, cu teatru şi filarmonică. Alesesem Electronica şi secţia Aparatură de Bord după un criteriu extrem de pragmatic: cu buletin de Moineşti, aveam aproape garantat un loc la fabrica de avioane din Bacău. Oraş cu teatru şi filarmonică la vremea aceea. A venit Revoluţia, dar tot Aparatură de Bord am făcut. Nu ca să lucrez în Bacău, ci pentru că era cea mai uşoară secţie din Electronică, iar interesele mele profesionale migraseră, între timp, aşa că nu mai vroiam decât diploma, obţinută cât de uşor se putea.

Până acum câţiva ani, n-am petrecut la Moineşti mai mult de un weekend – două pe an. Mergeam să-mi văd părinţii, să respir aer curat, să cumpăr fragi la găleată vara şi să mănânc smântână care se face ca untul dacă o ţii la frigider. Dădeam bineţe oamenilor care mă salutau şi observam, cu fiecare an care trecea, că recunosc tot mai puţini dintre ei. Mă simţeam ciudat când colegi de serviciu de-ai părinţilor, pe care-i salutam respectuos în şcoala primară, îmi spuneu „sărutmâna” pe stradă. Şi de fiecare dată, la plecare, mă întrebam cum pot oamenii să trăiască într-un oraş fără teatru şi filarmonică. Teatrul şi filarmonica erau, de acum, figuri de stil, desigur.

Şederile mele la Moineşti au devenit mai lungi abia de când am plecat din ţară. Şi atunci am început să-mi redescopăr oraşul şi să-l îndrăgesc. Se întâmplă la Moineşti lucruri care par a fi dintr-o altă Românie decât cea despre care citesc în ziare, pe internet.

Ca în orice oraş normal din lume, dacă nu ai internet acasă, mergi la biblioteca publică. În Moineşti, biblioteca are un sediu nou şi câteva zeci de calculatoare, aproape mereu ocupate.

La piaţă, încă se mai găsesc roşii cu gust de roşii, borş de putină şi lapte proaspăt muls. Acum trei săptămâni, era expoziţie de ciuperci de pădure – roşcove, ghebe, hribi, nici nu mai ştiu cum le spunea – în lăzi aliniate printre găleţile cu măceşe şi cătină, toate vândute la preţuri derizorii, dacă iei în considerare de câtă muncă e nevoie ca să le culegi.

Parcul Tei, prin care trecea drumul spre şcoală, are gard şi bănci noi. Primăvara făceam aromaterapie acolo, sub crengile încărcate de flori. Monumentul eroilor Independenţei, unde am devenit pionieră, e îngrijit şi încă simbol pentru ceremonii în zile de sărbătoare.

Dar cel mai uimitor în Moineşti este spitalul. Clădirea albastră, în faţa căreia se construieşte acum un nou compartiment de urgenţe, nu spune mare lucru despre ceea ce se găseşte înăuntru, aparate demne de orice spital de oraş cu teatru şi filarmonică. Spune şi mai puţin despre profesionalismul şi sufletul oamenilor care lucrează acolo. Vin pacienţi din toată Moldova la spitalul din Moineşti pentru că au auzit că nu trebuie să-şi aducă medicamente şi pansament de acasă. Vin doctori din toată Europa la spitalul din Moineşti să opereze la Zilele Medicale. Cum reuşesc oamenii aceia să rămână oameni când sistemul îşi bate joc de ei într-aşa un hal, mi-e greu să înţeleg, dar mă face să-i respect infinit mai mult. Sunt oameni despre care nu scrie nici un ziar.

Uimitori mi s-au părut şi cei câţiva elevi de liceu, voluntari la o acţiune de recuperare a aparatelor defecte de prin case, care opreau respectuos trecătorii şi îi treceau pe listă pe cei care aveau ceva de aruncat. Mi-am amintit cât de lipsită de conţinut era noţiunea de voluntariat pe vremea când eram eu elevă. Când m-a oprit pe trotuar o fetiţă cu tricou verde, am lăsat-o să-şi spună poezia şi-apoi i-am mulţumit că face asta pentru oraşul din care, la vârsta ei, nu-mi doream decât să plec.

– Attention, this is not an emergency!

Vocea managerului blocului răsună metalic din difuzorul de lângă bucătărie. Accent cunoscut. Îl cheamă Bogdan şi se ocupă de bloc de câteva săptămâni. După trei semnale ca de goarnă, îi  linişteşte mai întâi pe cei mai nevricoşi, nu care cumva să creadă că e vreun incendiu. Ne spune apoi, la 8 şi jumătate seara, că avem din nou apă, după ce toată ziua a fost oprită, ca să poată fi reparată o conductă care inundase al treilea nivel al parcării. Ne mai spune că în curând vom putea porni şi aerul condiţionat, oprit din cauza aceloraşi lucrări.

Acum trei ore şi mai bine, la 5 si două minute fix, îl auzisem, tot la difuzor, cerându-şi scuze că lucrările nu s-au terminat la 5, aşa cum fusese anunţat, dar că se vor încheia în cel mult o oră. La 6 fără 10 ne-a spus că treaba e gata, dar trebuie să vină oamenii de la primărie să dea drumul la apă. Au venit în două ore şi jumătate.

Bogdan ne mulţumeşte tuturor pentru răbdare şi înţelegere şi, îl văd pe camerele cu circuit închis, se grăbeşte să rezolve şi treaba cu aerul. În vreme ce în România miroase a toamnă, după cum aflu de la telefon, aici este, de două zile, avertizare de caniculă şi umiditate. Piscinele publice stau deschise până târziu, la fel si bibliotecile şi centrele comunitare – spaţii climatizate unde se pot răcori cei care nu au aer condiţionat acasă. Sau cărora nu le merge aerul condiţionat.

În duminica în care sala de sport pentru femei s-a mutat în locul celei de bărbaţi şi viceversa – da, sunt săli separate, cred că are legătură cu faptul că, la început, în bloc stăteau mai mult familii de iranieni, dar nu sunt sigură – Bogdan a venit în inspecţie la 8 dimineaţa să vadă cum s-a făcut mutarea şi să dea bineţe sportivelor matinale.

******

S-a făcut 11 între timp şi aer condiţionat tot nu e. Afară e şi mai rău decât în casă. A plouat şi parcă iese abur din pământ. 28 de grade, feels like 35, după cum spune site-ul care arată starea vremii. V-am mai spus că e 11 noaptea? Pe canalul 59, care-mi arată camerele de supraveghere de la parter şi de la intrările în bloc, Bogdan e star: în toate cadrele, la toate intrările, la diferenţă de câteva secunde, alergând, vorbind la telefon. Mă întreb unde a lucrat în România şi dacă a stat vreodată până la miezul nopţii să rezolve o problemă de serviciu.

Jai

Pe Jai am întâlnit-o la câteva săptămâni după sosirea în Canada. Se prezenta la început Jackie, numele anglofon pe care şi-l alesese, ca să nu le dea bătăi de cap canadienilor cu care avea de a face. Jai era doar pentru prieteni, pe care îi învăţa mai târziu şi cum i se pronunţă numele de familie.

Jai e înaltă şi, spunea tristă, cam prea bine făcută pentru standardele din China, unde idealul de frumuseţe pare să fie femeia-copil, măruntă şi filiformă. După standardele nord-americane, e chiar subţire. Are ochii vii, nasul mic, buzele pline şi părul buclat de un permanent care îi vine chiar bine. E ca o păpuşă de porţelan, mai ales când îşi pune ruj roşu.

Jai a fost corespondent de televiziune la Beijing. Aşa ne-am şi împrietenit, vorbind despre meseriile lăsate în urmă. Mi-a povestit despre călătoriile ei, despre interviurile ei, despre cenzură şi control în presa din China. Mi-a mărturisit deschis că nu-mi poate spune tot, se temea. China – se pare că nu-i doar o poveste – şi-a trimis informatori cu miile printre emigranţi.

Jai a sfidat cutuma şi şi-a mâniat rudele când, la căsătorie, a ales să poarte numele de fată, cu care îşi începuse cariera de jurnalist. Soţul n-a protestat prea mult pentru că, spune ea, era prea mândru că va avea o soţie vedetă. Socrii au comentat o vreme şi nu doar din cauza numelui. Jai avea 31 de ani la nuntă şi două relaţii lungi la activ, ceea ce însemna un trecut prea tumultos pentru gustul lor. Nu s-au împăcat nici acum cu asta, dar nu mai vociferează.

Jai şi soţul ei au venit în Canada cu gândul la copiii pe care-i vor avea. Îşi doreau ca ei să aibă libertatea unor alegeri pe care ei nu le-au avut. În primele luni, Jai a lucrat la un magazin de bijuterii dintr-un mall chinezesc. Soţul ei şi-a continuat afacerile, import-export cu tot felul de mărfuri, de la insigne la maşini grele.

În ultimul an şi jumătate, Jai a stat mai mult singură. Se ocupă acum de organizarea de târguri de afaceri pentru firme din China şi scrie la un săptămânal de limbă chineză. Soţul ei stă mai mult la Shanghai, spune că i-o cer afacerile. Jai crede, însă, că motivul şederilor lui prelungite este de genul feminin. A fost educată să accepte infidelitatea – bărbatul e ceainicul, iar femeile ceştile din jur, spune un proverb de la ei – dar ea nu se împacă deloc cu asta. E decisă să divorţeze dacă va afla că nu e singura ceaşcă de lângă ceainicul ei.

Crescută într-o cultură în care rolul femeii este să-şi servească bărbatul, Jai se revoltă împotriva tuturor regulilor, pe care le găseşte stupide şi depăşite, chiar şi pentru cei care încă trăiesc în China. Este fermă, ia decizii cu mintea ei şi nu acceptă să i se spună cum să trăiască, motiv pentru care nu are mulţi prieteni chinezi. Femeile o consideră prea libertină, bărbaţii se tem ca partenerele lor docile şi supuse să nu capete idei revoluţionare.

Jai e feministă în fapte, nu în vorbe, ca multe dintre femeile de aici. Îşi depăşeşte condiţia cu graţie şi discreţie, fără să facă din asta o cauză de grup. Nu vrea ca nimeni să-i adopte principiile, doar si ea refuză să le urmeze pe ale altora. Şi-a asumat dreptul de a alege cum, unde şi lângă cine să trăiască. Înainte de a le oferi copiilor ei libertatea alegerii, şi-a oferit-o sieşi.

Lyl

Lyl are pielea de abanos, maro închis şi lucioasă de parcă s-ar unge tot timpul cu cine ştie ce loţiuni sau uleiuri. E înaltă şi zveltă, cu picioare de gazelă, spate drept şi gât prelung. Mâinile ei, cu degete subţiri şi incredibil de lungi, desenează în aer forme abstracte la fiecare mişcare. Are părul scurt, împins aproape tot timpul spre creştet cu o bentiţă colorată, ceea ce o face să arate ca şi cum i-ar sufla vântul din faţă. Are chipul senin, ochii iscoditori şi cel mai molipsitor râs pe care l-am auzit vreodată.

Lyl a venit din Ghana când avea 8 ani. Îşi pierduse tatăl într-un accident de maşină, iar mama a decis să-şi ia copiii, Lyl şi o soră cu cinci ani mai mică, şi să vină la verii ei, care îşi făcuseră deja un rost în Canada. Când a plecat din Accra, purta sandale şi rochiţă cu bretele, iar când a ajuns la Toronto şi-a pus cizme, căciulă şi palton, aduse de unchii grijulii. Nu-i era prea clar ce erau stelele albe care cădeau din cer ori stratul pufos adunat pe jos, peste care maşinile treceau cu o lipsă de respect care a făcut-o să plângă tot drumul de la aeroport în oraş.

Lyl este una dintre foarte puţinele femei de culoare din Canada care au curajul să-şi poarte părul aşa cum l-a lăsat natura. Mi-a povestit odată cât de important este părul în cultura Afro din America de Nord şi cum a nu-l îndrepta cu zemuri artificiale e o dovadă de neglijenţă foarte prost văzută în comunitate. Ca şi unghiile mai scurte de un inch şi necolorate strident. Una ca asta te scoate, practic, de pe piaţă, ca tânără femeie, crede-mă, mi-a spus, revoltată de nişte norme pe care refuză să le accepte.

O cred. Nu ştiu dacă a respins-o comunitatea ei din cauză că poartă părul creţ, dar ştiu că Lyl se pregăteşte să se mărite cu Aty. Aty de la Attila. Mi-a povestit că atunci când le-a intrat prima dată în casă  viitorilor socri, veniţi de 12 ani din Ungaria, ei n-au fost tocmai încântaţi. Acum se iubesc de-a binelea. Lyl e de filmat când încearcă să spună câteva vorbe în ungureşte; nu-i iese mare lucru şi-apoi râde sănătos şi, cum spuneam, molipsitor. A intrat definitiv în graţiile socrilor când a avut curaj să bea palincă şi să mănânce slană. Credeam că e dezgustătoare când o vedeam, dar e atât de buna! Mie-mi spui, Lyl?

De un an şi-un pic, Lyl şi Aty şi-au deschis o cafenea într-o zonă multi-culturală, care amestecă Asia, Estul Europei, zona iberică şi cea caraibiană. La cafenea, mama lui Aty supraveghează reţetele, moştenite din familie, să fie sigură că rămân autentice, Aty se ocupă de bani şi hârtii, iar Lyl de atmosferă. Găzduieşte expoziţii, prelegeri culturale, dezbateri de tot felul. Deja s-a scris de bine despre ei la ziar. Nu, slana nu e în meniu, nici palinca, altfel cronicarul ar fi fost la fel de intrigat, dacă nu dezgustat de-a binelea, de bucata de grăsime afumată şi licoarea care arde gâtul precum a fost şi Lyl la prima întâlnire cu ele.