Category Archives: Amestecate

Zece ani

In fiecare an, cand se apropie 11 septembrie, ma cuprinde o furie cumplita. Este, cam fara exceptie, perioada in care calatoresc in Romania si toata strictetea impusa la calatoriile cu avionul ma face sa-i blestem cu patima pe nenorocitii din cauza carora viata MEA a fost data peste cap.

Privind in urma, imi amintesc ca eram in cusca de sticla din mijlocul halei, un fel de birou oval al redactiei, locul unde se luau atat deciziile importante ale fiecarei zile, cat si „complimentele” la telefon (asta e pentru cunoscatori). Trecuse putin de 4 dupa-amiaza si totul mergea dupa desfasurator cand in cusca intra Sabina, razand cu gura pana la urechi si privind spre televizoarele atarnate sus, aproape de tavan. „A intrat un nauc cu un avion mic in World Trade Centre, zice France Presse. Arde turnul. Un prost!”

M-am uitat spre televizorul fixat pe CNN si-am vazut unul dintre turnurile gemene fumegand. Pe France Presse, curgeau flash-urile si breaking news-urile despre avionul de doua persoane care lovise, probabil din greseala, cladirea. „OK, i-am spus Sabinei, ai un minut in jurnal, imaginile sunt bune.”

In secunda urmatoare, un „aaah!” prelungit auzit din redactie m-a facut sa ridic din nou ochii spre televizoare, exact cat sa vad al doilea avion infigandu-se in plin in cel de-al doilea turn. Eram cinci oameni in cusca de sticla. Ne-am privit unii pe altii si, fara sa ne spunem prea multe, am inteles ca activam procedura de breaking news. Inca nu ne era clar ce se intampla, dar evident era ceva grav.

Asa a inceput cea mai intensa experienta profesionala din viata mea de jurnalist in Romania. In saptamana care a urmat, am ajuns acasa dupa miezul noptii, doar ca sa-mi schimb hainele si sa dorm 3-4 ore. Am dat sute de telefoane si am scris zeci de jurnale, cu grija ca informatia sa curga logic si sa nu se repete, iar scriitura sa nu cada in patetic, dar nici sa nu fie rece. Mi s-au lipit ochii de ecranele pe care curgeau news-feed-urile France Presse si Associated Press. I-am multimit de zeci de ori lui Bill Gates pentru ca a inventat MSN Messenger, unealta prin care comunicam din cusca de sticla direct cu studioul si le bagam vorbe in gura oamenilor de acolo. Ei se schimbau la cateva ore. Eu nu.

Cand am venit in Canada, am aflat o poveste despre care nu vorbise nimeni in Romania la vremea aceea. In iuresul stirilor venite din SUA, nu i-a mai pasat nimanui ca atunci cand spatiul aerian american a fost inchis, cateva zeci de avioane au aterizat la Gander, Newfoundland, un orasel de la margine de lume. Cineva decisese la un moment dat sa construiasca aici un aeroport mare, desi nimanui nu-i era limpede la ce va folosi. Pe 11 septembrie 2001, zece mii de oameni din Gander s-au trezit, dintr-o data, cu sapte mii de oaspeti. Daca aveti vreme, priviti aceasta poveste, spusa de Tom Brokaw. Este de o umanitate induiosatoare.

MSNBC GANDER Tom Brokaw 9/11 Operation Yellow Ribbon Story.

 

 

 

 

Anunțuri

I scream icecream

Aceasta chestiune roz este unul dintre motivele pentru care mi-am incalcat principiul de a nu cumpara aparate care fac o singura operatiune. Masina de inghetata nu face decat inghetata. Dar ce inghetata!

Chestiunea roz a fost argumentul numarul 2. Numarul 1 a fost chestiunea de armagnac si prune uscate. Eu atat am de spus: daca ar trebui sa aleg un desert pentru ultima masa, asta ar fi alegerea. A incercat-o cineva?

Uscături

Sunt situaţii când mă bucur mult că, spre deosebire de Europa de Vest, poliţia în Canada nu are voie să menţioneze originea etnică a infractorilor. Această hiper-corectitudine politică îşi are sensul: niciun grup etnic nu ajunge să fie catalogat după isprăvile celor mai neisprăviţi dintre membrii săi.

Azi e una dintre acele situaţii. De fiecare dată, deschid ştirile despre fraude ATM cu speranţa că văd nume cu rezonanţă străină pe lista acuzaţilor. Nici vorbă!

Cum ziseşi?

Am răcit. Nu în şase luni de iarnă, ci acum, când s-au făcut 30 de grade. Dacă n-ar fi toţi mucoşi în jur, aş spune că sunt eu specială. Nu e chiar rău, doar sâcâitor. Cea mai neplăcută e tusea uscată cu care am rămas şi care mă sleieşte. Siropuri am încercat, nu funcţionează. Inhalaţii am făcut, e ceva mai bine, dar nu de tot. M-am mai tratat cu: ceai de tei, două feluri de unsori cu eucalipt, cataplasmă cu boabe de muştar, suc de ridiche neagră. Tot tuşesc.

Şi căutând pe .ro nişte leacuri minune de care să nu fi auzit, am dat peste următorul paragraf:

Tusea convulsiva se trateaza tinand o dieta cu: 

– suc de orz verde, preparat din lapte si ceapa (10 cepe taiate in bucati mici, o capatana de usturoi curatata, data pe razatoare, 1 l de lapte). Se fierbe 5 minute, se strecoara, se indulceste cu miere. Se administreaza 1 lingura la 2 ore, in cursul unei zile. Este eficienta si in bronsite.

Deci suc de orz verde preparat din lapte şi ceapă, care conţine ceapă, usturoi şi lapte. Păi orzul unde e? Şi cât de verde trebuie să fie?

Cred că o să încerc scorţişoara, anasonul şi cuişoarele, am citit că sunt eficiente. Într-o ceaşcă de vin fiert, cred că efectul sporeşte.

 

Despre DA şi NU

Era în iunie anul trecut, în ultima zi a reuniunii G20, aici, în Toronto. De la instituţia în numele căreia aveam acreditare, venise recomandarea să încerc să obţin o declaraţie legată, în orice fel, de România, de la oricare dintre liderii prezenţi. Cum la vremea aceea abia se limpeziseră, şi încă nu de tot, lucrurile în relaţia cu FMI, alegerea a fost simplă. Aveam să merg la conferinţa de presă a lui Dominique Strauss Kahn şi aveam să pun o întrebare legată de România. Când ataşatul de presă care conducea conferinţa a anunţat că va accepta ultima întrebare de la jurnalistul din faţa mea, n-am avut nici vreme să protestez. De pe podium, DSK a intervenit imediat şi a precizat, zâmbind, că e dispus să stea cinci minute în plus, because a gentleman never says no to a lady. Replica nu m-a surprins. Ştiam că este numit le charmeur.

De sâmbăta trecută, de când am aflat despre reţinerea lui la New York, ştirile despre DSK nu încetează să mă uimească. Ca privitor de canale franţuzeşti de televiziune, personajul îmi e cunoscut de peste 15 ani, iar pe soţia lui, admirabila Anne Sinclair, mi-o amintesc încă de când i-a luat interviu lui Petre Roman, în primele zile de după revoluţie. Uimirea nu vine atât din ştiri, ci mai ales din reacţiile pe le-au provocat de o parte şi de cealaltă a Atlanticului. Pentru Europa, victima poartă costum şi cravată. Pentru America, uniformă de cameristă.

Întâmplarea mi-a dat ocazia să citesc din nou despre sexismul societăţii franceze, despre stratificarea socio-intelectuală de tip medieval şi existenţa unei caste elitiste care se consideră intangibilă. Mi-a dat ocazia şi să văd în acţiune un sistem judiciar care nu se uită la extrasele de cont atunci când vine vorba de respectarea legii. Dacă pot reproşa ceva justiţiei americane este obiceiul de a-i plimba pe suspecţi în cătuşe în faţa presei. E o condamnare publică înaintea celei din tribunal. Dar este singurul punct atacabil.

În majoritatea comentariilor, autorii europeni par să nu facă diferenţa între promiscuitate şi viol. Observaţia că un om ca DSK putea oricând să plătească o profesionistă, deci nu avea de ce să o agreseze pe cameristă, pune semnul egalităţii între libertinaj şi asalt sexual. Faptul că Franţa tolerează mai mult decât alte ţări moravurile uşoare ale liderilor săi politici nu are nimic de a face cu tentativa de viol de care este acuzat DSK.

Găsesc multe lucruri atacabile în feminismul nord-american, dar cred că următorul motto, pe care fetele îl învaţă devreme la şcoală, ar trebui afişat pe pancarte în multe ţări ale lumii:

WHATEVER I WEAR, WHEREVER I GO, YES MEANS YES AND NO MEANS NO.

Un an

Acum un an, pe vremea asta, constatam cu furie că uit să mă exprim în limba patriei mumă. Că mă transform, încet, într-un Răducioiu, care mai are puţin şi întreabă „cum se spune asta în româneşte?”. Că mult mai uşor spun că am appointment la doctor, nu programare ori că mă duc dowtown, nu în centru. Mai constatam că povesteam cam aceleaşi lucruri pe email câtorva persoane cărora le pasă de ce mai fac aici, departe, fapt care îmi lua câte o după-amiază întreagă.

Şi uite-aşa, din furie şi comoditate s-au născut Observaţiile cu care mă joc şi mă relaxez de exact un an.

Celor care treceţi pe aici, vă mulţumesc!

24, sezonul 9

(Poza este de aici)

Acum, că s-au mai limpezit apele istoriei, mi-e cât se poate de clar că trupa de comando care l-a omorât pe bin Laden a fost condusă de Jack Bauer şi că la stabilirea strategiei şi a tacticii de atac au participat şi scenariştii care au scris 24.  N-am nici un dubiu! Toate informaţiile care apar despre asaltul din Abbottabad sunt doar un deja-vu al scenelor din serial: trupe de elită atacă obiective de pe teritoriul unui stat suveran,  un elicopter se strică şi trebuie distrus, suspans maxim, alt elicopter recuperează trupele, preşedintele şi o mână de oameni de încredere urmăresc operaţiunea în direct prin satelit la Casa Albă, trupele împuşcă tot ce le iese în cale şi totul se încheie în 40 de minute. Cu publicitate şi promo, se face fix o oră de emisie. Un episod.

Atunci când producătorii au anunţat că sezonul 8 al serialului va fi ultimul, am tot sperat că nu-i aşa. M-am înşelat. Scenariştii şi Jack Bauer deja primiseră, văd acum, alte joburi.