Monthly Archives: Iunie 2011

Canada Day, eh?

Dacă vreme şi stare de poveşti nu prea am, măcar cu poze să umplu spaţiul ăsta. Frunzele de arţar culese astă toamnă din pădurile multicolore şi păstrate, ca pe vremuri, pentru ora de botanică, între colile unui caiet, şi-au găsit un rost mai bun. Urmează un weekend lung – ce bine! – cu parade în faţa viitorului rege, venit să viziteze dominionul, focuri de artificii şi şosele enervant de pline.

Revin cu vorbe mai multe curând, promit.

Anunțuri

Întâlniri urbane

Echilibru perfect, acrobaţie, fără plasă şi nici centură de siguranţă.

Cu jumătate de oră înainte, stătusem un sfert de oră pe autostradă în spatele unor maşini de poliţie, două sau trei pe fiecare sens, care opriseră total circulaţia. Accident, era să spun, dar chiar atunci am văzut cârdul de găşte trecând agale şoseaua. Să fi fost vreo 40-50, aşa, şi nu se grăbeau păsăroii deloc. Iarăşi am gândit cu păcat, că le-ar sta tare bine pe varză.

Şi-am mai avut o întâlnire zilele trecute. Un snop roşcat care mişca printre tufişuri în ravina pe lângă care trec în fiecare zi era, de fapt, un cerb. Nu un Bambi firav şi cu botul umed, un adult masiv, cu coarne falnice. Stătea la umbră, săracul, şi privea speriat la nedumerita care se oprise sus, pe pod, şi se uita la el. În aceeaşi seară, un cerb a intrat prin geam într-un fast-food în cealaltă parte a oraşului şi s-a rănit atât de rău încât a trebuit să fie ucis.

 

Uscături

Sunt situaţii când mă bucur mult că, spre deosebire de Europa de Vest, poliţia în Canada nu are voie să menţioneze originea etnică a infractorilor. Această hiper-corectitudine politică îşi are sensul: niciun grup etnic nu ajunge să fie catalogat după isprăvile celor mai neisprăviţi dintre membrii săi.

Azi e una dintre acele situaţii. De fiecare dată, deschid ştirile despre fraude ATM cu speranţa că văd nume cu rezonanţă străină pe lista acuzaţilor. Nici vorbă!

Mitocănie la nivel înalt

Să-i spună cineva domnului de la Cotroceni că într-o monarhie constituţională nu regele are puterea executivă. A-i reproşa Regelui Mihai că nu i s-a opus lui Antonescu e ca şi cum i-ar spune Reginei Elisabeta că nu l-a tras de mânecă pe Tony Blair când a trimis soldaţi în Irak. Lucru de care îl consider perfect capabil pe domnul cu pricina.

Că e mitocan ştiam deja. Credeam, însă, că are un dram de cultură politică. Nu are. Mi-e teamă să mă gândesc ce ar putea spune dacă n-ar şti că-l ascultă Washington-ul, Bruxelles-ul, Moscova.

Întâmplări din ţara în care nu se întâmplă nimic (9)

În ţara în care nu se întâmplă nimic, în oraşul în care se trăieşte cel mai bine din lume, tocmai a fost un deranj major pe străzi. Nişte sceleraţi au spart geamuri şi-au dat foc la maşini, după un meci de hockey. Ce a urmat:

– Sute de oameni au venit a doua zi în zori să ajute la curăţenie. Nu i-a chemat nimeni.

– Nişte părinţii şi-au trimis propriul copil la poliţie, să rescunoască ce-a făcut, să spună că îi pare rău şi să-şi ia pedeapsa.

– Oamenii au lipit sute, mii de bileţele de mulţumire pe câteva maşini de poliţie pentru că nu i-au lăsat pe sceleraţi să facă şi mai mult rău.

(Sursa foto)

Încă mă uimesc şi mă înduioşează întâmplări ca astea şi nu ştiu dacă o să-mi treacă vreodată. Nu mai am nimic altceva de spus.

Ottawa

„Oraşul oamenilor cu etichete” ar fi un nume potrivit pentru capitala federală a Canadei, unde s-a întâmplat să am drum zilele trecute. Cât e ziua (de lucru) de lungă, centrul este împânzit de oameni în costume stricte purtând la vedere legitimaţiile de serviciu ori pe cele de participant la nenumăratele conferinţe şi congrese care ţin hotelurile ocupate tot anul. Majoritatea clădirilor administrative federale sunt grupate pe o suprafaţă relativ mică, foarte aproape de Centrul de Conferinţe, diferite instituţii financiare, misiuni ale organizaţiilor internaţionale şi, desigur, hoteluri cu multe săli de conferinţe şi stele aşişderea. Dacă nu plouă ori nu sunt minus 40 de grade, toată lumea merge pe jos. În pauza de prânz, oamenii cu etichete împânzesc restaurantele cu mese suficient de mari cât să aibă loc şi pentru un laptop, o mapă, o agendă. Cele cu mese mici sunt aproape goale. Vezi oameni cu etichete şi în piaţa Byward, jonglând lejer între franceză şi engleză în conversaţiile cu fermierii veniţi de pe ambele maluri ale râului Ottawa, ca şi în centrul comercial Rideau, răscolind printre hainele aflate la reduceri.

Am îndrăgit Ottawa de când am văzut-o prima oară. Are un aer solemn, nobil, ca orice capitală politică. Oraşul e mai calm şi mai elegant decât Toronto. Mai puţin multicultural, dar aproape în totalitate bilingv. De fiecare dată când merg la Ottawa vara, spun că mi-ar plăcea să trăiesc acolo. De fiecare dată când mă duc iarna, spun că nu m-aş muta acolo sub niciun chip. Căci sunt păţită.

Era acum câţiva ani, la fine de ianuarie. Urma să ajung la o întâlnire importantă, la numărul 125 pe o anume stradă. Mi-am spus că nu poate fi departe de centru, unde era hotelul, şi-am pornit pe jos. Erau minus 29 de grade şi-un vânt care făcea ca temperatura resimţită să fie în jur de minus 40. Mă bazasem pe logica potrivit căreia numerele mici pornesc din centru. Greşit. Pe clădirea cea mai apropiată scria 541. În cei trei kilometri şi jumătate de drum, parcurşi în marş forţat, n-am întâlnit nici un pieton. Am întâlnit, totuşi, un domn mai nebun curajos decât mine: mergea pe bicicletă. Am supravieţuit şi am ajuns la timp, dar n-aş mai repeta experienţa decât dacă n-aş avea de ales şi ar trebui, să zicem, să fug de o jivină înfometată.

Pentru turişti, Ottawa e o descoperire uimitoare. Majoritatea vin fără aşteptări prea mari, dar pleacă fermecaţi. De muzee – cel al Civilizaţiilor este o lecţie minunată despre Canada şi locuitorii ei de-a lungul istoriei, de parcuri, de croazierele pe râu. De clădirea parlamentului federal şi reşedinţa guvernatorului, de festivaluri, de artiştii străzii, de restaurante. Deşi pentru friguroşi ca mine e greu de crezut, există viaţă la Ottawa şi iarna. Canalul Rideau se transformă în fiecare an în cel mai mare patinoar din lume.

Şi mai e un loc de văzut în Ottawa: brutăria unde se vând Obama Cookies, nişte fursecuri cu o poveste simpatică. Prevăd că se va naşte o alta curând. La sfârşitul lunii, vine în vizită viitorul şef al statului, însuşi prinţul proaspăt însurat, în prima vizită externă oficială.

Vine vâjul, cui îi pasă?

Cred despre mine că sunt o persoană înţeleaptă. Gândesc înainte să vorbesc, nu fac lucruri nerezonabile, planific ceea ce se poate planifica, îmi reînnoiesc actele înainte să expire. Respect regulile locului în care mă aflu la un moment dat, indiferent dacă e vorba de o ţară, un loc de muncă sau casa unui om. Sunt atentă la recomandările făcute de oameni cu autoritate în situaţii speciale şi le urmez pentru că nu cred că trebuie să-mi complic existenţa doar de dragul de a fi Gică-Contra.

Acestea fiind necontestabile, trebuie că s-a petrecut un fenomen total ieşit din comun ieri, pe seară, o furtună magnetică, ceva, un moment de blanc de raţiune, ca un soi de reset, care mi-a acoperit creierul cu nori în acelaşi timp cu cerul. Pe măsură ce afară se întuneca tot mai mult şi mai ameninţător, iar vântul îndoia deja copaci, am ieşit senini la cumpărături. În vreme ce la radio se anunţa continuu că vine vâjul şi lumea era sfătuită să „take shelter immediately„, ne continuam drumul, convinşi fiind că furtuna n-are să ajungă până la noi. În acelaşi timp, urma de creier care mai rămăsese în funcţiune a produs constatarea că nu suntem cu nimic diferiţi de americanii pe care i-a luat tornada pe sus cu magazin cu tot şi despre care ne întrebam de ce n-or fi rămas acasă când ştiau că vine furtuna.

Vroiam să ajungem la Costco. Pentru necunoscători, e un magazin de tipul Metro sau Selgros, o hală imensă făcută din foi de tablă prinse de o structură metalică, fără fundaţie prea solidă. Nu mai ştiu câte asemenea giga-barăci au fost distruse în State de tornade. Multe, în tot cazul. Deci acolo mergeam noi, într-un loc în care şi să vrei nu ai unde te adăposti. Ne minunam, pe drum, de cât de liberă era şoseaua şi, cu mintea pe câmpii cu soare, ne bucuram că nu vom pierde mult timp.

Ne-am bucurat şi că am găsit loc de parcare aproape de intrare, în condiţiile în care aproape că se întunecase de tot şi tunetele deveniseră atât de puternice încât declanşau alarmele maşinilor. Nici n-am intrat bine, şi-a pornit prăpădul. Ploaia cu grindină cât aluna izbind în tabla halei scotea un vuiet înfricoşător, dar numai pentru alţii. Magazinul aproape s-a golit, însă noi priveam afară printre plantele de la Garden Center să vedem dacă grindina nu ne pune în pericol maşina. Gândeam la fel de mult ca plantele din jur, evident.

Prin luminatoarele din tavanul halei de tablă se vedea cerul negru şi fulgerele aproape continue. Din când în când, pereţii tremurau sub vibraţia unui tunet mai puternic. Firesc, la un moment dat a căzut curentul. Generatoarele au ţinut aprinse câteva becuri, congelatoarele, frigiderele şi câteva case, deci, ne-am spus, puteam să ne continuăm cumpărăturile fără grijă. Peste alte câteva minute, a început să curgă apă şiroaie în câteva locuri, printre rafturi, iar angajaţii alergau cu mopuri şi găleţi, să limiteze dezastrul. I-am ocolit graţios cu coşul deja pe jumătate plin şi ne-am văzut de treabă.

În toată povestea este vorba despre aceiaşi oameni care acum două săpămâni, la un magazin de plante fiind, au lăsat totul baltă şi-au pornit spre casă după ce au auzit un tunet. Unul singur. Nici n-au mai fost altele după. Ce-a putut să se întâmple aseară cu creierul meu, cu capacitatea mea de a evalua riscul şi, până la urmă, cu instinctul de supravieţuire, mi-e imposibil să explic.

Am avut noroc. Furtuna a lovit puternic la nord şi la sud de locul unde ne-am aflat noi. Grindina nu ne-a stricat maşina, iar şoselele pe care ne-am întors acasă n-au fost blocate de copaci căzuţi, doar semafoarele se stricaseră. Abia când am văzut la televizor stricăciunile parcă mi-am recăpătat raţiunea şi-am priceput ce riscasem. Nu pot decât să sper că n-o să se mai întâmple niciodată să-mi tragă ceva obloanele peste unitatea centrală de procesare a informaţiei.