Monthly Archives: Mai 2011

Oglindă, oglinjoară

Despre DA şi NU

Era în iunie anul trecut, în ultima zi a reuniunii G20, aici, în Toronto. De la instituţia în numele căreia aveam acreditare, venise recomandarea să încerc să obţin o declaraţie legată, în orice fel, de România, de la oricare dintre liderii prezenţi. Cum la vremea aceea abia se limpeziseră, şi încă nu de tot, lucrurile în relaţia cu FMI, alegerea a fost simplă. Aveam să merg la conferinţa de presă a lui Dominique Strauss Kahn şi aveam să pun o întrebare legată de România. Când ataşatul de presă care conducea conferinţa a anunţat că va accepta ultima întrebare de la jurnalistul din faţa mea, n-am avut nici vreme să protestez. De pe podium, DSK a intervenit imediat şi a precizat, zâmbind, că e dispus să stea cinci minute în plus, because a gentleman never says no to a lady. Replica nu m-a surprins. Ştiam că este numit le charmeur.

De sâmbăta trecută, de când am aflat despre reţinerea lui la New York, ştirile despre DSK nu încetează să mă uimească. Ca privitor de canale franţuzeşti de televiziune, personajul îmi e cunoscut de peste 15 ani, iar pe soţia lui, admirabila Anne Sinclair, mi-o amintesc încă de când i-a luat interviu lui Petre Roman, în primele zile de după revoluţie. Uimirea nu vine atât din ştiri, ci mai ales din reacţiile pe le-au provocat de o parte şi de cealaltă a Atlanticului. Pentru Europa, victima poartă costum şi cravată. Pentru America, uniformă de cameristă.

Întâmplarea mi-a dat ocazia să citesc din nou despre sexismul societăţii franceze, despre stratificarea socio-intelectuală de tip medieval şi existenţa unei caste elitiste care se consideră intangibilă. Mi-a dat ocazia şi să văd în acţiune un sistem judiciar care nu se uită la extrasele de cont atunci când vine vorba de respectarea legii. Dacă pot reproşa ceva justiţiei americane este obiceiul de a-i plimba pe suspecţi în cătuşe în faţa presei. E o condamnare publică înaintea celei din tribunal. Dar este singurul punct atacabil.

În majoritatea comentariilor, autorii europeni par să nu facă diferenţa între promiscuitate şi viol. Observaţia că un om ca DSK putea oricând să plătească o profesionistă, deci nu avea de ce să o agreseze pe cameristă, pune semnul egalităţii între libertinaj şi asalt sexual. Faptul că Franţa tolerează mai mult decât alte ţări moravurile uşoare ale liderilor săi politici nu are nimic de a face cu tentativa de viol de care este acuzat DSK.

Găsesc multe lucruri atacabile în feminismul nord-american, dar cred că următorul motto, pe care fetele îl învaţă devreme la şcoală, ar trebui afişat pe pancarte în multe ţări ale lumii:

WHATEVER I WEAR, WHEREVER I GO, YES MEANS YES AND NO MEANS NO.

Un an

Acum un an, pe vremea asta, constatam cu furie că uit să mă exprim în limba patriei mumă. Că mă transform, încet, într-un Răducioiu, care mai are puţin şi întreabă „cum se spune asta în româneşte?”. Că mult mai uşor spun că am appointment la doctor, nu programare ori că mă duc dowtown, nu în centru. Mai constatam că povesteam cam aceleaşi lucruri pe email câtorva persoane cărora le pasă de ce mai fac aici, departe, fapt care îmi lua câte o după-amiază întreagă.

Şi uite-aşa, din furie şi comoditate s-au născut Observaţiile cu care mă joc şi mă relaxez de exact un an.

Celor care treceţi pe aici, vă mulţumesc!

O dată-n viaţă

Sunt lucruri, locuri, experienţe pe care, se spune, e indicat să le bifezi pe parcursul existenţei. Dincolo de clasicele casa-copac-copil, există multe alte căsuţe de marcat, în funcţie de cine face lista. Este o filosofie care se potriveşte de minune firii mele de explorator. Nu mă dau în lături de la nimic dacă nu e vorba de bungee jumping, mers cu maşina pe şosele care au de-o parte muntele şi de cealaltă hăul şi mâncat viermi ori embrioni de pui scoşi din ou.

Când am aflat că o dragă prietenă îşi sărbătoreşte ziua de naştere la un restaurant rusesc mi-am amintit că e o fiinţă plină de umor fin, dorincă să ne ofere o experienţă, nu doar o petrecere şi mi-am spus că da, era timpul s-o încerc şi pe asta. Restaurant rusesc e un fel de-a spune. În fapt, locul cu pricina e o sală specială pentru petreceri, cu meniu fix, bar deschis şi spectacol toată seara. Meniu fix înseamnă cam de cinci ori mai mult decât poate mânca un om foarte înfometat. Ce înseamnă bar deschis nu cred că trebuie să explic, doar precizez că sticlele de vodca ocupau patru rafturi şi toate celelalte băuturi unul.

Acum, că a trecut, spun cu mâna pe inimă că o petrecere la un restaurant rusesc e o experienţă pe care trebuie, trebuie să o ai o dată în viaţă. Spectacolul e desăvârşit pe toate nivelurile lui: de la tonele de mâncare delicioasă şi spectaculos decorată, foarte apropiată de ce punem noi pe masă la petreceri, la paietele de pe rochiile doamnelor şi sarmalele din păr, la show-ul de pe scenă, cu cântăreţi scoliţi la conservator şi dansatori de la Teatrul Balşoi.

Aşa o defilare de decolteuri, ştrasuri, tocuri ascuţite şi rochii mulate am văzut ultima dată la alaiul de nuntă care se îndrepta spre un restaurant din Colentina, cu mese ruginite pe terasă şi scaune acoperite cu cearşafuri cu fundă. Aşa o colecţie de picioare dezgolite continuate în sus, după caz, cu siluete fragile ori rânduri de şunci tremurânde doar pe plajă la Eforie mai întâlneşti. Atâţia bărbaţi mangă, plângând la propriu unul pe umărul celuilalt de jale şi amar şi atâtea adolescente căzând de pe tocuri, tot la propriu, nu cred că mai există undeva decât într-un restaurant rusesc.

Doamne, cât au putut să bea două fetiţe de 20 de ani de la masa vecină, unde tatăl lor, săracul de el, îşi sărbătorea ziua de naştere! A plecat omul în toiul petrecerii să-şi ducă odoarele acasă, căci mai aveau puţin şi intrau în comă alcoolică. Acum, mi-a fost milă de el, dar tot el le-a crescut, nu altcineva.

În cel mai reuşit număr al spectacolului au evoluat trei poliţişti cât uşa – veniţi, ştiau ei de ce, puţin după ce a început distracţia – şi un domn mărunt, bine afumat, pe care îl pălise un acces de vitejie şi încercase să împartă nişte pumni. Numărul a constat în scoaterea scandalagiului de guler, chiar prin faţa scenei, în apaluzele asistenţei lucide. Nu l-au arestat, i l-au urcat nevestei în maşină, să-l ducă acasă.

Una peste alta, a fost o experienţă, cum să spun, instructivă. Nu era pe lista mea de lucruri musai de făcut, dar acum, că ştiu cum e, vă spun: mergeţi, o dată în viaţă, la un restaurant rusesc care are şi program artistic. Vă garantez o seară epică.

Roz

Când în Toronto pleznesc mugurii magnoliilor şi lasă la vedere petalele roz-cărnoase, încă înghesuite strâns una peste cealaltă, ştiu că am program în primul weekend care urmează. E vremea pelerinajului anual la parcul de magnolii de la Niagara. În peninsulă, vremea e mai blândă şi soarele mai darnic decât în metropolă. Muguri în Toronto înseamnă flori deja deschise la Niagara, în toată splendoarea lor roz. O săptămână în plus şi prospeţimea păleşte, iar rozul se acoperă de pete maronii. Încă una şi poţi să mergi cu grebla în parc, dacă vrei să vezi o floare de magnolie laolaltă, căci petale sunt mai multe pe jos decât pe ram.

Parcul de magnolii, parte a grădinii botanice din Niagara, e ascuns necunoscătorilor. Ca să-l găseşti, trebuie să ai curiozitatea să vezi şi ce e dincolo de potocava cascadei, spre sud, la „rapids„, acolo unde apa râului se învolburează ameţitor înainte să cadă în gol. Copacii de vată de zahăr sunt primii pe care-i vezi, dar când treci strada descoperi un întreg paradis floral. Covoare de narcise şi lalele  înconjoară clădirea serei de plante tropicale în forme bizare şi culori care aproape că rănesc retina.

În fapt, întreaga regiune Niagara este o rezervaţie naturală, o grădină botanică întinsă pe sute de kilometri pătraţi. Este capitala nord-americană a narciselor, titlu conferit de cele peste 30.000 de narcise care ies în fiecare an doar în orăşelul de lângă cascadă. Cineva le-a plantat odată, demult, dar în timp s-au naturalizat şi acum cresc fără intervenţia omului. Când narcisele şi lalelele trec, vin bujorii, apoi trandafirii şi după ei florile de toamnă. O frumuseţe depăşită doar de măreţia cascadei.

Duminică a fost, aşadar, vremea pelerinajului. Am mulţumit cuiva sus pentru vremea perfectă şi altcuiva, nu ştiu cui, aici pe pământ, pentru că a ţinut lumea acasă şi a lăsat şoseaua şi staţiunea rezonabil de (ne)aglomerate.

Fotografiile care urmează sunt cu dedicaţie pentru Amalia.

Una dintre aleile parcului. Cum să nu mă duc în fiecare an să văd aşa o minunăţie?

Printre ramuri, se zăreşte râul învolburat, de cealaltă parte a străzii cu doar două benzi:

 Altă alee, acelaşi râu undeva, dincolo de şosea.

 Numai mie mi se pare că florile de magnolie au o senzualitate carnală?

Şi, desigur, energizantul pentru care vin de fiecare dată la Niagara: căderea de apă de o forţă supranaturală.

Şase istorii

Cum am scris despre istoriile altora, nu se cade să nu pomenesc şi despre cea domestică petrecută ieri, pe înserat, înainte să termine lumea de digerat istoria cealaltă, venită de la sud. Au fost alegeri federale, dar nimeni nu pare să ştie asta în afară de noi, ăştia care locuim în ţara cu destin nemeritat provincial, prin comparaţie cu imperiul vecin.

Deşi istoria cea mare tocmai se petrecuse cu o seară înainte, am auzit cuvântul repetat obsesiv la anunţarea rezultatelor. Fără detalii tehnice, vă dau raportul:

Este guvern majoritar, format de partidul care deja conducea, dar în minoritate, ceea ce nu s-a mai petrecut în Canada de ani mulţi. Asta e istoria numărul 1. Partidul care a forţat alegerile anticipate, sperând că slăbeşte poziţia celui care se afla deja la guvernare, a pierdut masiv. Istoria numărul 2.

Pe locul doi a ieşit stânga portocalie, foarte socialistă, cu accente ideologice de comunism, ceea ce m-a făcut să afirm în repetate rânduri că mi-ar cădea mâna dacă aş vota cu ei. Istoria numărul 3. Mai e una, cu numărul 4. Bloc Quebecois, partidul separatist din Quebec, abia a obţinut 3 mandate amărâte, ceea ce arată că francofonii sunt mult mai canadieni decât liderii lor. Istoria numărul 5 este că un candidat al Partidului Ecologist a fost ales, în premieră , în parlament.

Notez cu bucurie şi faptul că un român ajunge, pentru prima dată, în parlamentul de la Ottawa. Corneliu Chişu, despre care am auzit numai de bine, a câştigat pentru conservatori, destul de strâns, într-o circumscripţie până acum liberală. O victorie, cum altfel, istorică. Numărul 6.

24, sezonul 9

(Poza este de aici)

Acum, că s-au mai limpezit apele istoriei, mi-e cât se poate de clar că trupa de comando care l-a omorât pe bin Laden a fost condusă de Jack Bauer şi că la stabilirea strategiei şi a tacticii de atac au participat şi scenariştii care au scris 24.  N-am nici un dubiu! Toate informaţiile care apar despre asaltul din Abbottabad sunt doar un deja-vu al scenelor din serial: trupe de elită atacă obiective de pe teritoriul unui stat suveran,  un elicopter se strică şi trebuie distrus, suspans maxim, alt elicopter recuperează trupele, preşedintele şi o mână de oameni de încredere urmăresc operaţiunea în direct prin satelit la Casa Albă, trupele împuşcă tot ce le iese în cale şi totul se încheie în 40 de minute. Cu publicitate şi promo, se face fix o oră de emisie. Un episod.

Atunci când producătorii au anunţat că sezonul 8 al serialului va fi ultimul, am tot sperat că nu-i aşa. M-am înşelat. Scenariştii şi Jack Bauer deja primiseră, văd acum, alte joburi.