Monthly Archives: Aprilie 2011

Istorie în direct

(Poza este de la Getty Images, luata de pe The Globe and Mail)

La un ocean distanţă, nunta de la Londra s-a văzut cu ochii mici, din cauza orelor locale mici la care a început, dar cu sufletul larg deschis, copleşit la gândul că mirele va deveni regele acestei ţări într-o zi. Ca parte din Commonwealth, Canada recunoaşte ca şef de stat monarhul britanic în exerciţiu, chiar dacă prezenţa şi rolul monarhiei sunt extrem de discrete.

Cum sunt de părere că dacă istoria se întâmplă sub ochii tăi nu ai voie să o dormi, mi-am propus să văd cât mai mult din ceremonie, fără să-mi distrug, totuşi, tot somnul de noapte. A mers. M-am instalat în faţa televizorului chiar în momentul în care regina intra în catedrală, iar Kate ieşea din hotel, puţin înainte de 6. Numai bine. Cu cafea şi-o felie de cozonac alături, m-am plimbat printre canalele care transmiteau ceremonia în direct şi m-am oprit în cele din urmă la două – CNN, cu Piers Morgan prim solist şi BBC, mereu impecabili profesional.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi-a plăcut mult. E drept că am, aşa, o aplecare spre tot ce înseamnă ceremonie, ceremonial, lucruri făcute într-un anume fel şi nu în altul, pălării fistichii, cai, trăsuri şi haine simple, cu linii clare, din materiale fine şi bine tăiate. Mi-a plăcut rochia miresei, pe care o găsesc foarte rafinată în simplitatea ei. Mi-a plăcut buchetul de lăcrămioare, discret şi delicat. Mi-au plăcut uniforma mirelui, faptul că a oferit bis la sărut şi-apoi, ca un bărbat al vremurilor noastre, a urcat fata într-o maşină decapotabilă şi-a pornit cu vrrrum s-o ducă în noua casă. M-a făcut să râd domnişoara de onoare care abia se vedea de după balustrada balconului şi care  şi-a acoperit urechile, asurzită de motoarele avioanelor care se apropiau.

Discursurile din catedrală şi slujba au fost pline de pilde, nici un cuvânt în plus, nici o frază goală. Mi-au plăcut arţarii instalaţi de-a lungul drumului spre altar şi lipsa aranjamentelor opulente. Mi-au plăcut cei un milion de supuşi care au ieşit în stradă ca să-i salute pe miri, să se bucure pentru ei. Am văzut un cuplu care stătuse în cort de trei zile, aşa cum făcuseră la jubileul Reginei, la centenarul Reginei Mamă, la înmormântarea Dianei şi nunta Prinţului Andrew. E istorie, au spus, vrem să participăm la ea.

Am dat istoriei două ore într-o dimineaţă rece de aprilie şi-mi voi aminti asta mereu.

Rezumatul serii

Partea cea mai buna din transmisiile CNN despre nunta regala e faptul că-l revăd pe flamboaiantul Richard Quest, foarte puţin prezent în programul pentru America de Nord. Altfel, kitsch şi idei ieftine la televiziuni în legătura cu nunta viitorului rege al ţării, căruia i-am jurat credinţă acum aproape două luni. Uite că n-am o pălărie de tul să o port mâine, să-mi arăt credinţa. Încă exersez la salutul regal, cu mâna rigidă, de parcă ar fi în ghips.

Lumea din jur pare preocupată mai mult de gala UFC din weekend. Pentru prima dată în istoria oraşului, vin unii să se bată şi oameni deranjaţi la cap, după mine, platesc de la 400 de dolari în sus pe bilet. Cum era vorba aceea – nu e prost cine cere, prost e cine dă. Dar ce ştiu eu despre UFC ca să-mi dau cu părerea? Nimic.

Despre alegerile federale de luni o să-şi amintească toată lumea abia după nuntă şi după gală. Chestiune de priorităţi.

Vânare de vânt

Ce se vede:

Ce nu se vede: păsările ridicate de vârtejurile de vânt laolaltă cu frunzele uscate şi ploaia torenţială dinainte, dintre şi de după momentele în care au fost făcute pozele.

Ce nu se aude: vuietul rafalelor de peste 100 de km pe oră şi zgomotul şezlongurilor care se izbesc de balustrada de metal, în balconul vecinilor. De ce le-au scos deja de la iernat mi-e greu să pricep.

Da, e primăvară!

Sărbători

Din toată ceremonia care m-a făcut şi cetăţean canadian, o frază mi-a rămas în minte. „Celebraţi cât de multe sărbători puteţi”, a spus judecătorul după care am repetat cu toţii, pe 86 de voci, textul jurământului de credinţă faţă de Regină. „E amuzant”. Îndemnul venea după o pledoarie pentru toleranţă şi deschidere, pentru acceptarea diferenţelor, într-o ţară în care multiculturalismul e politică de stat. Imperfectă, dacă mă întrebaţi pe mine, dar asta e altă discuţie.

Parcă a vorbit cu gura mea judecătorul. Eu cred cu convingere că viaţa e mult mai frumoasă când faci o sărbătoare şi din sărbătorile altora, când nu te laşi scandalizat de consumerismul inimioarelor de februarie, al buchetelor de martie, al bostanilor şi-al vrăjitoarelor de final de octombrie. Mi se pare grozav să merg la restaurantul persan când persanii sărbătoresc Anul Nou şi să mănânc cu ei laolaltă tocană de nuci cu sos de rodie, ori la restaurantul chinezesc decorat cu dragoni uriaşi şi felinare de hârtie creponată înainte de Anul Nou Chinezesc. Îmi place să primesc flori în martie şi să gătesc plăcintă de dovleac în octombrie. Din Halloween păstrez veselia de dimineaţă, când până şi în metrou mă întâlnesc cu oameni mascaţi, şi dau la o parte scheletele şi păianjenii. La Niagara, îi spuneam şi Amaliei, când privesc prăvălirea masivă de apă stau cu spatele la hotelurile lucioase şi-atunci uit că există.

În grupul meu de oameni dragi, sărbătorile sunt de mai multe feluri, după cum am crescut fiecare, după ce obiceiuri am strâns pe unde-am mai umblat. Ne facem cadouri de Crăciun şi ciocnim ouă de Paşti, dar mâncăm şi humântaşi de Purim şi pască de Pesah. Amestecăm, uneori, obiceiuri, bucate, costume şi ne veselim teribil de combinaţiile care rezultă de aici. Aşa am crescut, cu brad împodobit alături de lumânărele de Hanucka, cu azimă lângă cozonac, cu vin Carmel la desert şi rachiu de prună la felul întâi. Puţine bucurii mai mari am decât aceea că asta nu scandalizează pe nimeni şi că putem cu toţii să luăm veselia din sărbători, indiferent cum s-ar numi ele şi din ce parte a Cărţii ar veni.

Alb-albastru

Ştiu că a venit de-a binelea primăvara în Toronto când, din fuga metroului, pe scurtele porţiuni supraterane, zăresc pe geam tăpşanele albastre. Dâmburile de pământ care merg de-a lungul şinelor se umplu de nişte flori mici şi gingaşe, de un albastru intens. Cresc în pâlcuri, printre crengi rămase de toamna trecută, frunze uscate şi iarbă care a trecut vitejeşte iarna. Preţ de o săptămână, nu mai mult, mormanele de pământ de lângă linia metroului se pătează de albastru ca de cerneală, ceea ce-mi spune limpede că iarna nu se mai întoarce.

Apariţia ghioceilor albaştri coincide, de obicei, cu momentul în care vine peste mine şi zelul gospodăresc de primăvară, care înseamnă curăţat prin toate cotloanele, pus la păstrare şuba şi ciubotele, ascuns în sertarele de jos harnaşamentul de iarnă şi adus la lumină hainele mai uşoare şi pantofii fără căptuşeli de blană. Mai înseamnă şi câteva devieri din drumurile obişnuite de fine de săptămână doar ca să văd celălalt loc care capătă irizaţii albastru-electric, bucata mea preferată de drum din oraş. În acel loc, foarte apropiat de centru azi, şoseaua străbate o pădure bătrână, altădată aflată la periferia metrolopei. E un pelerinaj pe care-l fac în fiecare an, aşa cum în Bucureşti obişnuiam să merg să dau bineţe magnoliilor de pe Dacia, din Cotroceni şi Grădina Icoanei, aşa cum merg acum să văd magnoliile de la Niagara şi culorile de toamnă puţin mai în nord de Toronto.

Locul de care vorbesc e o intersecţie în care, în afară de maşini, mai trec doar câţiva alergători solitari, care-şi fac turele pe aleea special amenajata pentru ei de o parte a şoselei. Acum câteva zile, când am văzut din metrou că au apărut vestitorii primăverii, mi-am spus hotărât că în weekend merg să văd şi să fotografiez intersecţia albastră şi împrejurimile ei. După bunul obicei, ieri dimineaţă am făcut şi rocada garderobei. Cizmele şi ghetele de iarnă au fost retrogradate pe rafturile din spate, să uit de ele până în noiembrie, puloverele de caşmir au mers în sertarele de jos, iar în locul lor au venit bluzele uşoare. Doar şuba cu puf de găscă, mantaua mea de vreme rea în cel mai propriu sens al cuvântului, a rămas pe umeraş, în hol. Urma să ajungă azi la locul de odihnă din lunile în care n-am nevoie de ea.

Mă trezesc, aşadar, dimineaţă, plină de elan de primăvară, cu planuri de plimbat, fotografiat, curăţat, aranjat, ba chiar şi bucătărit nişte minunate cozi de homar, cumpărate ieri special pentru una din sticlele de vin alb cu care m-am cadorisit acum câteva săptămâni direct de la podgorie. Elanul meu a durat exact cât drumul din dormitor până în camera de zi, unde realitatea de dincolo de geam m-a lovit în plex.

O ninsoare şi-un viscol de abia vedeam blocul de vis-a-vis, o vâjâială care scutura ferestrele din ţâţâni şi aducea până sus, la etajul 17, în vârtejuri periculos de rapide, frunzele uscate rămase de astă toamnă. Primul gând a fost să binecuvântez din nou şuba şi să mă bucur că mi-a fost prea lene ieri, la sfârşitul zilei, să o mai pun şi pe ea la păstrare. Al doilea a fost că, fie ce-o fi, eu trebuie să merg să văd ghioceii albaştri, chiar şi sub ninsoare.  Am avut noroc, viscolul s-a oprit cam o jumătate de oră, cât să apuc să fotografiez poiana din intersecţie şi să-mi aduc aminte că, totuşi, e jumătatea lui aprilie şi E PRIMĂVARĂ!

 

PS Descoperirea zilei de azi nu e că poate să ningă şi la jumătatea lui aprilie, ci că nu sunt alergică la homar, aşa cum credeam în noaptea petrecută la urgenţă după o masă la Red Lobster. De vină au fost creveţii, crabul şi conservanţii, se vede. Homarul proaspăt, gătit fără chimicale, îl tolerez fără probleme. Cu aşa un prânz, chiar şi viscolul de aprilie a fost mai uşor de digerat.

Sculpturi? Pantofi?

Un domn pe nume Kobi Levi face nişte lucruri interesante. Nu sunt convinsă că mi-ar fi bine cu lucrurile lui în picioare, dar nu pot să nu mă înclin în faţa creativităţii.

Lebăda

Blonda

Toboganul

Praştia

Pisica

Politice

(Poza e de aici)

A fost amuzant să urmăresc dezbaterea liderilor de partide înaintea alegerilor din 2 mai. N-o să comentez temele, nu-i interesează decât pe cei care votează. Notez doar părţile care m-au făcut să râd, aşa, ca să nu le uit.

1. Premierul în exerciţiu a fost întruchiparea bancului în care Bulă învaţă despre varză şi, orice l-ar întreba învăţătorul, tot la varză ajunge. Economia, economia, e clar? Se aude? Adevărul e că a condus ţara prin criză într-un mod care e dat drept exemplu în toată lumea.

2. Liderul din Quebec trăieşte în altă lume. Vrea independenţă, dar cu păstrarea privilegiilor federale de acum. Serios.

3. Tot el. Culmea, deşi franceza e limba lui maternă, e cel mai greu de urmărit pentru urechea obişnuită cu franceza europeană, curată şi melodioasă. Accentul de Quebec e puternic şi brutal.

4. Decor mai oribil n-am văzut nici pe vremea comunismului. Gri cu negru plus niţel maro-gălbui, pentru o pată de culoare. S-ar fi lăsat cu vorbe grele (ah, ce elegant mă exprim) şi demiteri la fostul meu loc de muncă, dacă ar fi îndrăznit careva să propună o aşa atrocitate.

5. Şi mai şi – la dezbaterea în franceză se tot auzeau sunete ciudate din afara studioului. Erau artificii, am aflat, tocmai se inaugura un nou centru de conferinţe în Ottawa, chiar lângă studio, care, se vede, nu avea pic de izolare fonică. Iarăşi m-am gândit la vorbele foarte, dar foarte grele pe care nişte domni şi doamne de la fostul meu loc de muncă le-ar fi auzit în caz că aşa ceva s-ar fi întâmplat.

6. Pentru că suntem în Canada, dezbaterile au început cu strângeri de mână şi s-au încheiat la fel. Aproape că sunt sigură că participanţii şi-au cerut scuze între ei pentru că au fost uşor agresivi unul cu celălalt în câteva situaţii.