Monthly Archives: Martie 2011

Ecologişti cu vorba

Teribil îmi place să văd jurnalişti ingenioşi, iar Toronto Star nu duce lipsă de oameni cu idei originale. Sâmbătă, când urma să fie marcată Ora Pământului, au trecut pe la casele unor ecologişti pur-sânge, dacă e să considerăm jobul drept o măsură a interesului faţă de tot ce-i verde: un fost primar, actualmente consultant pe probleme de urbanism, ministrul provincial al energiei şi însuşi preşedintele Earth Day Canada. Nici unul nu era acasă, dar luminile exterioare erau aprinse în momentul în care toată lumea urma să le stingă, în semn de grijă pentru soarta planetei.

Toţi au scuze. Fostul primar era în călătorie de afaceri în Europa. Lumina de la el de acasă se aprinde automat când se întunecă şi nu a avut cine să o reprogrameze. Ministrul era şi el în deplasare, la un eveniment comunitar şi nu s-a gândit să schimbe setările becului de exterior înainte să plece. La fel şi preşedintele Earth Day Canada, care lua cina la lumina lumânărilor în casa unor prieteni în vreme ce la el acasă becul de 300 de waţi lumina şi casa vecină.

Buletin de campanie

Ţara în care nu se întâmplă nimic a intrat în campanie electorală. Guvernul a picat la moţiune şi vor fi alegeri federale pe 2 mai. Brusc, au început să se întâmple lucruri. De pildă, un manager deştept foc a pus un anunţ pe Craigslist pentru angajarea unor „lătrători” de social media care să umple forumurile cu mesaje de dreapta, primite pe listă la angajare. Politicienii de centru şi stânga sunt scandalizaţi şi arată cu degetul. Dar chiar mai credea cineva că militantismul politic online, de oricare parte ar fi el, e sută la sută genuin?

Oricum, după cum arată sondajele, conservatorii vor păstra puterea, ceea ce nu mă nemulţumeşte. Tot pentru conservatori candidează, într-o circumscripţie apropiată de a mea, un român. Corneliu Chişu a fost inginer în armata canadiană şi a condus trupe în Bosnia şi Afganistan. Am auzit lucruri excepţionale despre el, sper să fie ales.

Pentru mine, e  amuzant să urmăresc o campanie electorală în care atacurile la persoană nu lipsesc, căci nicăieri politica nu-i fată mare, dar dezbaterea se duce pe idei, proiecte şi politici generale.

Rococo

I-am descoperit (abia) la Grammy, i-am văzut acum pe scenă la Juno Awards, premiile industriei canadiene de muzică, şi i-am pus pe listă sus de tot.

Arcade Fire – Rococo. Enjoy!

Şi mai ţineţi minte un nume: Chromeo.

Cifre

2 ore şi jumătate: atât mi-a luat un drum care nu durează, de obicei, mai mult de 45-50 de minute

1 accident pe minut: statistica poliţiei începând de azi dimineaţă

15 cm de zăpadă adunaţi peste zi în Toronto

23 e ziua de azi

3 e luna, adică martie

Nici la furtuna ultra-aşteptată, în mijloc de iarnă, n-a fost atât de rău.

Concluzii: 1. E clar că nu se mai poate fără ciubote de iarnă. Până în iulie aş putea să mai am nevoie de ele. 2. Dacă vă invită cineva la Toronto în martie, sigur vă urăşte.

Boală profesională?

Un alt jurnalist devine, în mod inexplicabil, total incoerent în timp ce vorbeşte în direct. La fel ca Serene Branson acum câteva săptămâni, Marc McAllister nu a mai putut pur şi simplu să lege cuvintele pe care le citea din prompter.

Marc McAllister este reporter la GlobalTV Ontario. Vechi şi foarte bun. Azi le-a mulţumit celor care şi-au făcut griji şi a spus că face analize complete să vadă ce-i cu el.

Încep să mă îngrijorez pentru foştii mei colegi. Aveţi grija de voi!

Îl ştiţi pe Chuck Hughes?

E aproape sărbătoare naţională azi. În ziare, la televizor, ba chiar şi în autobuz se vorbeşte despre marea victorie a unui chef canadian la marea competiţie a bucătăriei de clasă, Iron Chef. Am prins şi eu ultima jumătate a emisiunii şi-am exclamat un „yes!!” din rărunchi când s-a anunţat rezultatul, ca după o competiţie sportivă cu miză în care favoritul meu a câştigat.

Laudele nu mai prididesc, desigur. Chuck Hugues este al doilea canadian care câştigă şi în acelaşi timp cel mai tânăr, cel mai quebecois, cel mai biligv, cel mai cool şi cel mai tatuat. Tot atâtea motive ca diverse grupuri să şi-l asume şi să insiste că victoria se datorează mai ales faptului că este, după caz, quebecois, bilingv, cool ori tatuat. Chuck însuşi povestea, acum câteva zile, într-un interviu, că a fost nevoie ca unul dintre prezentatori să-i spună să nu mai fie „atât de canadian” şi să uite de modestie când îşi prezintă creaţiile. A gătit, desigur, şi poutine, mâncarea tradiţională în Quebec, adoptată de întreaga ţară drept emblemă culinară naţională.

Dacă ajungeţi în Montreal, restaurantul lui Chuck e un loc de vizitat. Dacă nu, măcar priviţi-l cum găteşte.

Musafir

N-a stat la poză, că v-aş fi arătat ce musafir am avut pe balcon. O veveriţă uriaşă, neagră şi cu coada zburlită, mişuna dimineaţă printre ghivecele cu vrejuri uscate de busuioc, cimbru şi mentă. S-a speriat când m-a simţit dincolo de geam şi s-a strecurat în balconul vecin. Am pândit-o o vreme cu aparatul de fotografiat deschis, dar nu s-a întors.

Caută mâncare, se pare, iarna a fost lungă şi rezervele s-au terminat. Dar instrucţiunile sunt clare: oamenii nu dau de mâncare vieţuitoarelor ne-domestice, ca să nu le dezveţe să caute singure. Se dă şi amendă dacă te raportează vreun binevoitor. Şi e plină ţara asta de binevoitori turnători, am mai spus. Mi-a fost milă de vizitatoarea mea, trebuie că trudeşte greu să-şi căute ceva hrană, dar nu m-am lăsat înduplecată. Nu de teamă că mă amendează, ci de groază că ar putea descoperi plasa de ţânţari, precum surata ei nărăvaşă, acum o vreme.