Monthly Archives: Februarie 2011

Vinul de gheaţă

Când simte că-i e de-ajuns tumultul Niagarei şi aglomeraţia colorată a orăşelului ce mărgineşte cascada, turistul se retrage câţiva kilometri mai departe, în ţinutul podgoriilor. Cât vezi cu ochii, sunt numai plantaţii de vie, acum, iarna, şiruri de crengi uscate întinse geometric în rânduri kilometrice.

În afara de localnici şi iniţiaţi, puţină lume ştie că Niagara nu e doar numele celebrei cascade, ci şi al râului care leagă lacurile Erie şi Ontario şi al ţinutului străbătut de acest râu. Peninsula Niagara e mărginită de lacuri la nord şi sud, la vest este legată de Canada, iar la est este delimitată de râu, de-a lungul căruia se află şi graniţa cu Statele Unite.

Dintre minunile epicuriene pe care le dă Canada lumii, vinul de gheaţă, icewine pe limba lui, este, după mine, cel care merită cele mai multe onoruri. E o licoare aproape magică, nectar de struguri stors cu trudă din ciorchini culeşi într-o singură noapte, pe ger cumplit. Strugurii sunt deja îngheţaţi sloi când, de la 2 la 5 dimineaţa, pe frigul cel mai aprig, culegători înfofoliţi de numai ochii li se văd desprind ciorchinii de pe vrej, îi aruncă în presă şi-apoi privesc la nectarul care se prelinge încet din ea, nu mai mult de o picătură din fiecare bob. Atât. Urmează, ca la orice vin, fermentaţia şi învechirea în butoaie de stejar, şi-apoi îmbutelierea în sticle cu siluetă fină, subţiri şi lungi, ca o tulpină de crin.

Am norocul să trăiesc într-un loc în care vinul de gheaţă se găseşte peste tot. Am şi mai marele noroc să am, la o oră şi jumătate distanţă, cam 20 de podgorii producătoare de icewine care se pot vizita oricând şi care oferă degustări şi reduceri la vinul cumpărat. Sigur am făcut cândva o faptă bună care s-a întors asupra mea sâmbătă, când, la finele unei vizite la cea mai cunoscută podgorie producătoare, ghidul m-a întrebat dacă vreau să încerc şi alte feluri de icewine, neincluse în turul pentru toată lumea.

Auzisem deja de soiul Vidal, cel mai răspândit şi singurul, de altfel, pe care îl gustasem înainte de vizita la podgorie. Nu sunt sigură ce l-a făcut pe Don să mă întrebe doar pe mine din tot grupul dacă vreau să gust şi varianta Cabernet Franc, dar am simţit atunci că zeii mă iubesc. Am îndrăznit şi-am spus că şi mai mult aş vrea să sorb o înghiţitură, numai una, din icewine-ul spumos, iar Don a rostit cuvintele magice „come with me„.

Ce să spun? Că e bun? Ar fi o mare nedreptate. E dumnezeiesc! Cine crede că a gustat licori complexe şi aromate, dar n-a încercat vinul de gheaţă, va trebui să-şi reconsidere părerea. Icewine e esenţă de fericire pură, iar ora în care m-am plimbat printre butaşi de vie îngheţaţi, butoaie şi rafturi cu vin la Inniskillin este una dintre cele mai frumoase pe care le-am petrecut vreodată. Mulţumesc, Don!

PS1: Dacă aţi încercat deja icewine şi vi s-a părut prea dulce, nu l-aţi băut cum trebuie. Dau meditaţii.

PS2: Da, e scump. Se naşte cu trudă şi se produc doar câteva mii de sticle pe an. Dar icewine nu e o băutură, e o experienţă. Cât costă un bilet la un spectacol bun?

Anunțuri

Mâncăruri epice

Când scriam, acum câteva zile, despre lighioane umplute cu alte lighioane aflate pe meniul unor restaurante, încă nu aflasem despre nişte băieţi din Montreal, aici, aproape, care gătesc nişte mâncăruri epice. De-a binelea.

Ei spun că e un manifest  împotriva mâncării de plastic, a curentului low fat, low sugar, low calorie, care le-a luat minţile multora în America şi Canada. Băieţii iau extremismul low everything şi îl transformă în high everything, mai ales grăsime şi carne. Piesa de rezistenţă a repertoriului lor culinar este un porc umplut cu un curcan umplut cu o raţă umplută cu un pui umplut cu o găinuşă (cornish hen, există echivalent în română?) umplută cu o prepeliţă. Aproape 80 de mii de calorii şi 7 kilograme de grăsime pură. Dacă vă ţine ficatul, ia uitaţi:

Nişte murături, careva? Încă una, pentru stomace tari:

După cum arată bucătarii, n-aş spune că mănâncă tot ceea ce gătesc. Dar mi-e teamă că dacă proiectul lor ajunge la vreo televiziune, aşa cum aud că intenţionează, se vor găsi mulţi care să nu le priceapă mesajul.

Ştiri

..din Paradisul Plictisitor. N-am dat eu numele, alţii au ajuns la aceeaşi concluzie înaintea mea.

1. Se lansează curând Rotisserie Channel, un canal care va prezenta non stop imaginea unor pui care se învârt la rotisor. Desigur, e o mişcare de marketing a unui lanţ de restaurante în care pe meniu se află, cu foarte mici excepţii, doar pui. Rotisserie Channel nu e nici pe departe o premieră în categoria „canalelor ambientale”, despre care nici măcar nu auzisem până să vin aici. Acum am pe cablu Fireplace Channel (un şemineu în care pocnesc lemne), Dusk Beach Channel (cu soare roşu şi sunet de valuri), Cottage Channel (o cabană pe malul unui lac şi tril de păsărele) şi Aquarium Channel (peşti care se învârt brownian pe ecran, în gâlgâit de pompă).  Nu ştiu care este scopul televiziunilor ăstora, dar acvariul este un foarte bun somnifer.

2. Arestaţii cu ştaif din Canada îşi angajează firme de PR să le gestioneze imaginea cât durează ancheta. S-a întâmplat anul trecut cu un fost procuror general, star politic în devenire, care a omorât cu maşina un beţiv. A fost achitat. Se întâmplă din nou acum cu doi doctori acuzaţi că au drogat o domnişoară într-un bar, au dus-o la hotel şi au abuzat-o. De caz se ocupă aceeaşi firmă de PR. Cunosc câţiva oameni deştepţi în PR în România, nu i-o fi venit nici unuia ideea?

3. S-a întâmplat să ajung azi în Parlamentul provincial. Am constatat că parlamentarii nu sunt modele de dedicare profesională: butoneaza BlackBerry-urile continuu, citesc ziare sau discută între ei în vreme ce vreun coleg citeşte o petiţie. Am făcut cunoştinţă şi cu pajii, nişte copii de şcoală generală care stau câteva ore pe zi în sală şi plimbă hârtiile de la o masă la alta. Au şi un profesor acolo, care se asigură că nu rămân în urmă cu şcoala în cele trei săptămâni de stagiu.

Soare, nisip, valuri

Plus minus 20 de grade, vânt aspru, câţiva năuci la plimbare cu câini îmbrăcaţi şi alţii rătăciţi printre sloiuri, privind la bucăţile mari de gheaţă care se izbeau una de alta la mal, la pescăruşii ciugulind peşti direct din apă şi la raţele care luau valurile în cap cu graţie. În oraş, pe plajă, la malul lacului Ontario.

Pe scurt, ce-am învăţat azi: 1. Nu toate raţele migrează. 2. Mănuşile sunt obligatorii la minus 20 de grade. 3. Ciubotele de ger aşişderea.

Vântul schimbării de vreme

Mai mult decât gerul urăsc trecerile bruşte de la plus 10 grade la minus 5, resimţite ca minus 15. De obicei, asta vine cu vânt care dărâmă copaci, smulge lemne de pe casele în construcţie şi, uneori, geamuri lăsate deschise în vreun bloc cu multe zeci de etaje.

La etajul 17 nu e tocmai amuzant când rafalele ating 100 de km pe oră. Vuietul e înfricoşător, ferestrele trosnesc, iar lămpile de tavan tremură ca la cutremur. Dar, cu rare excepţii, aici nu sunt cutremure, fapt care mă bucură nespus. La fel de mult mă bucur când vântul bate dinspre vest, aşa ca azi, şi nu din est, direct în ferestrele mele, foi de sticlă din tavan în podea, întinse pe un perete întreg.

Cui îi mai pasă că e o lună plină splendidă?

Invitaţie

Nu multă lume vorbitoare de limba română vine în Canada pentru turism. Ori ai rude sau prieteni pe care îi vizitezi, ori emigrezi. Nu prea am auzit de români care să-şi planifice vacanţe în Canada doar de amorul turismului. E drept, când ai Europa la îndemână şi la foarte puţine ore de avion distanţă, n-ai ghes să treci oceanul.

Şi totuşi, Canada poate oferi experienţe extraordinare oricărui vizitator cu mintea deschisă. Asta înseamnă un vizitator care nu se aşteaptă să vadă tablouri ca la Luvru sau Uffizi, nici canale ca la Veneţia sau Amsterdam. Sunt multe de spus despre cum poţi să-ţi petreci vacanţa în Canada, de la croazierele de o zi în largul Oceanului Atlantic în Prince Edward Island, unde poţi să pescuieşti homari pe care să-i găteşti seara, la experienţele multiculturale din toate metropolele canadiene (Toronto, Montreal, Vancouver, chiar şi Calgary, Edmonton şi Halifax într-o anumită măsură) şi la Munţii Stâncoşi din Alberta, cu lacuri şi peisaje mai ceva ca-n Elveţia. Să nu mai spun de Niagara, o iubire veşnică pentru mine, o răbufnire de forţă şi energie care mă încarcă de câte ori o văd. Nici acum parcă nu realizez pe de-a întregul că locuiesc la o oră şi-un pic distanţă de una dintre minunile lumii, pe care o vedeam la televizor în copilărie şi la care mă gândeam ca la un lucru imposibil de văzut în realitate. Ador duminicile în care ne urcăm în maşină şi mergem la Niagara doar ca să luăm prânzul şi să privim câteva minute cascada. E ca şi cum, din Bucureşti, ai merge la Sinaia pe un DN1 cu trafic normal, ceea ce înţeleg că nu mai există.

Gata cu introducerea, unde vroiam să vă invit, de fapt, este un muzeu virtual, aici, care are imagini din mai multe muzee canadiene. Bata Shoe Museum e recomandarea numărul 1. Da, acelaşi Bata ca şi magazinele din Bucureşti. La originea firmei stă cehul Tomas Bata, ajuns la Toronto înainte de războiul doi. Recomandarea numărul doi este Muzeul Civilizaţiilor din Ottawa (în coloana din stânga se pot alege muzeele în ordine alfabetică; acesta este la C). Ar mai fi şi McMichael Art Collection, situat geografic în apropiere de Toronto, într-un orăşel cu nume de rezonanţă germanică – Kleinburg – foarte şic şi european în spirit. Am făcut cunoştinţă cu Norval Morisseau la foarte puţină vreme de la sosirea în Canada şi întîlnirea cu arta lui atât de zgomotoasă vizual m-a marcat.

Sigur, marea atracţie turistică în Canda rămâne natura nemărginită, experienţele în sălbăticie, uneori în condiţii extreme. Dar pe lângă peisaje, culori şi ape rapid curgătoare, Canada are cu ce hrăni turistul înfometat de cultură. Să ştiţi, în caz că aveţi în plan o vizită pe-aici.

Misiva roz

A sosit, în mod neaşteptat, mult mai devreme decât cele 3-4 luni estimate de funcţionarii cărora a trebuit să le demonstrez cât de mult ştiu despre Canada. E timpul să învăţ să fac şi plecăciunea, tocmai am aflat că la vară vine în vizită viitorul rege.