Întâmplări din ţara în care nu se întâmplă nimic (8)

Mă uit la ştiri în fiecare seară, cu religiozitate. E un obicei cultivat din copilărie, când cina se lua la noi în familie pe muzica de la Telejurnal (nu, n-am atins culmile dansului, dacă vă întrebaţi cumva) şi intrat definitiv nu doar în rutina zilnică, ci de-a dreptul ăn ADN-ul meu, aş spune, după anii de făcut ştiri şi telejurnale. Nu aveam, deci, cum să ratez marea întâmplare de acum câteva zile, discutată cu orele la televizor, la radio, pe internet, în metrou şi în birouri.

Povestea e simplă. La extragrea loto naţională (mai sunt altele provinciale), după câteva săptămâni de report, marele premiu a ajuns la 50 de milioane de dolari. Da, am jucat şi eu. Nu, n-am câştigat. Altul ar fi fost titlul în caz că-mi ieşeau numerele. Veţi fi primii care vor afla în caz că.

Era, deci, un premiu mare, suma maximă care se poate câştiga la loto în Canada. Când reportul e mai mare de-atât, premiul cel mare nu creşte, ci se adaugă un anumit număr de premii de câte un milion, după principiul „să dea câte puţin, să ajungă la toată lumea”. Isteria creată de premiile mari e la fel peste tot, nu vă imaginaţi că oamenii sătui nu vor să fie şi mai sătui. Am văzut cozi la agenţiile loto de câte ori sunt premii mari, iar întrebarea „ţi-ai luat bilet săptămâna asta?” ţine loc de bună ziua înainte de extragere.

La ultimul premiu mare, mai mulţi angajaţi de la un call-centre al celei mai mari companii de telefonie au jucat un bilet colectiv şi au nimerit toate numerele. 19 angajaţi, majoritatea femei, urmau să împartă 50 de milioane. Fericire mare, exprimată în faţa camerelor şi felicitări din partea colegilor care n-au jucat, deşi au fost invitaţi. Felicitări cu voce tare, cel puţin, căci în fapt se perpeleau că nu s-au înscris şi ei pe listă.

A doua zi, felicitările au dispărut. Au apărut, în schimb, plângerile la loterie de la colegii care cereau o parte din câştig pe motiv că dacă ar fi ştiut că se joacă în grup, s-ar fi înscris şi ei. Au mai semnat petiţia şi cei care au lipsit în ziua în care s-au strâns banii şi s-a cumpărat biletul, invocînd faptul că ar fi jucat şi ei dacă ar fi fost la lucru.

Nu, zău? Şi mai ce?

Puţine lucuri mai stupide şi ilogice decât ăsta am auzit până acum. Dar apoi mi-am amintit că în continentul în care trăiesc meseria de avocat este una liberală şi că procesul prin care se formează echipa avocat-client este, de multe ori, invers celui cu care sunt eu obişnuită. Nu întotdeauna clientul e cel care-şi caută apărător. Avocaţii care miros şanse de câştig – sub formă de bani sau faimă – de pe urma unei situaţii aparent fără ramificaţii juridice nu aşteapă să fie contactaţi, ci pornesc ei la atac, sperând că partea implicată va fi de acord să ducă tărăşenia la tribunal.

Eu nu pot să-mi închipui că o minte rezonabilă a putut gândi aşa. Oricât de mare ar fi pizma pentru cei din grupul care a câştigat, nu cred că un om cu mintea întreagă şi sufletul onest s-ar gândi că i se cuvine o parte din premiu doar pe motiv că dacă ar fi fost la lucru, ar fi jucat şi el. Miros aici coada unor avocaţi, care i-au instruit pe invidioşi ce şi cui să spună, că poate pun şi ei mâna pe ceva. O să dureze până se limpezeşte totul, dar sunt tare curioasă în ce fel se va întâmpla asta.

Anunțuri

8 responses to “Întâmplări din ţara în care nu se întâmplă nimic (8)

  1. vai de mine, mi-a sarit tandara!
    ne plimbam ieri prin cartier, in roma, printre dovezile ca oamenii au caini si-i scot la plimbare si ne spuneam ca intr-o tara anglo-saxona nu s-ar intampla una ca asta. Acum trebuie sa cantaresc ce imi place mai mult: pizma unui coleg sau slalomul printre „noroace”

    • La primul punct ai dreptate – aici nu risti sa calci in dovezi ca oamenii au caini. Doar in dovezi ca exista gaste salbatice care niciodata nu devin friptura. Si riscul e la fel de mare, sa zic asa. Se pun si gastele la noroc?
      Cat despre pizma, eu tot nu cred ca toata povestea a inceput de la unul dintre angajati, ci de la vreun avocat hraparet sau cu mintea dusa.
      Cald la Roma? Ah, te pizmuiesc 🙂

  2. da, dar macar nu ma dai in judecata ca umblu pe aici.
    gaste? pe varza cu ele!

  3. Şi totuşi, ăia d-au fost invitaţi să participe la bilet şi nu au vrut, de ce nu-i dă-n judecată pe câştigători pentru că n-au insistat mai mult? Păi treabă-i asta? 🙂

    ps/ „E mişto-n Hawaii” – o să fie titlul primei postări după ce câştigi. Bine, asta după o pauză de fo’ juma’ de an.

  4. Nu-i prima data cand vad situatii aberante la nivel de logica si bun simt prin partea locului, dar undeva este si o treaba buna ca se ajunge la un proces pe cinste, poate chiar la Curtea Suprema, pentru ca numai asa se mai poate educa o populatie care trebuie sa citeasca manualul cum se sufla nasul, inainte de operatia cu pricina.

    • Mi-e teama ca un asemenea proces n-ar educa, doar ar crea un precedent juridic pe baza caruia sa se judece alte asemenea gogomanii.

  5. Pingback: Istoria lăcomiei.. | Observaţii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s