Monthly Archives: Ianuarie 2011

Care vine, vine, vine. Furtuna deceniului.

Cand tocmai mă pregăteam să spun că m-am plictisit să mă tot plâng de iarnă, uite că ni se spune alarmist, de azi dimineaţă, pe toate canalele, că se apropie cea mai teribilă furtună de zăpadă din ultimii zece ani. Sigur, nu cred tot ce văd şi aud în presă. Am învăţat să înmulţesc cu 0.5 cam tot ce se spune, dar parcă de data asta e prea de tot. Se fac transmisii în direct de la depozitele de sare ale primăriei, suntem sfătuiţi să verificăm trusa de urgenţă din maşină şi să umplem cămara cu conserve. Suntem învăţaţi cum să ne protejăm pielea de ger (cu ulei de avocado, zice o doamnă savantă în aşa ceva) şi cum să evităm degerăturile. Nu mă mai mir, nici nu mă mai scandalizez. Am priceput că aici presa e un fel de baby-sitter universal şi încă unul foarte competent, dacă e să mă ghidez după cât de multă lume nu e în stare să funcţioneze fără sfaturile de la televizor.

Alarma de astăzi vine chiar în momentul în care, cu îndrăzneală, decisesem că nu-mi mai pasă de iarnă, câtă vreme există Christopher Plummer pe scenă, The Fighter şi The King’s Speech la cinema, Mad Men pe DVD, Margaret Atwood pe Kindle, miros de scorţişoară şi aburi de vin cald în casă, alături de o salată de quinoa cu ierburi pe care am decis să o brevetez. Nu ştiu unde, dar ar trebui, parol.

Fără voie, am intrat, însă, în morişca panicardă şi-am deschis uşa cămării, să mă asigur că o să am cu ce să umplu blidele în cele 24 de ore cât durează furtuna. Am scos şosetele de iarnă grea din fundul sertarului şi le-am pus mai la îndemână, am lustruit ghetele îmblănite şi-am pregătit bereta cu cozoroc-streaşină (ochelariştii ştiu de ce). Mănuşi mai groase decât cele pe care le port zi de zi nu am, dar sper să nu ajung să am nevoie de sfaturile anti-degerături pe care le-a dat azi o reporteră-tiză.

Viscolul poate, deci, să vină, sunt pregătită să-l primesc. Rămâneţi pe recepţie, urmează iarna în direct.

Tot iarnă. La teatru. Şi altele

Nu, n-a venit vara de când n-am mai scris. S-a mai îmblânzit gerul, dar numai ca să se întoarcă din nou la noapte, cu minus 20 de grade curate, ceea ce înseamnă din nou cam minus 30 când se adaugă vântul şi umezeala. Sau pe-aproape. Viaţa merge mai departe, însă, pentru că în Canada, spre deosebire de majoritatea ţărilor europene, oamenii şi autorităţile ştiu că vine iarna şi ştiu clar ce au de făcut. Nu ca la Paris, unde s-a oprit lumea în loc şi s-au blocat autostrăzile cu zilele de la 11 centimetri de zăpadă.

În altă ordine de idei, Christopher Plummer în rolul lui John Barrymore este magistral. La 81 de ani, mă întreb de unde-şi adună energia şi forţa de a declama, cânta, dansa, lovi, ţipa, plânge şi râde vreme de aproape două ore pe scenă. Piesa în sine nu m-a impresionat. Glume uşor expirate, text nu suficient de profund. Dar interpretarea, oh, interpretarea! Plummer aruncă săgeţi dinspre scenă sub formă de replici, gesturi, sunete, iar spectatorii le primesc în direct în plex şi le trăiesc cu toate simţurile.  Sper să-l văd şi într-un Shakespeare, acum, că am învăţat că biletele pentru spectacole de excepţie se iau cu luni bune înainte.

Şi dacă tot am deschis vorba despre culturalizare, am o nelinişte. Să mă duc la spectacole ale unor artişti români care vin în Toronto doar din cauză că sunt români? Dacă ştiu sigur că la Bucureşti nu m-aş fi dus să-i văd, pot fi acuzată că-mi reneg rădăcinile dacă nu dau buzna la spectacolele lor de aici? E un Nicu Alifantis pe listă acuş, în două săptămâni. Îmi place Alifantis, dar pe vinilul adolescenţei, fredonând Piaţa Romană nr. 9, nu pe o scenă, nici de capitală românească, nici pe una de suburbie de metropolă canadiană. Mi-e de ajuns să văd Decembre şi Ploaie în luna lui marte pe YouTube din când în când. În România, n-am simţit niciodată impulsul să mă duc la vreun concert al lui, deşi, cum spuneam, nu-mi displace. Ar trebui să-mi dea depărtatea impulsul acesta? E de blamat faptul că tot nu simt impulsul, nici departe de casă? Aruncaţi cu pietre, vă rog!

Minus 30

Se poate şi mai rău, şi nu vorbesc de Nunavut, Yukon sau Teritoriile de Nord-Vest. Acolo e chiar mai cald zilele astea decât la Ottawa (minus 40) sau Montreal (ninus 35), în plină civilizaţie urbană. Sunt temperaturile resimţite, luând în considerare umiditatea şi vântul. E una din zilele acelea în care te dor căile respiratorii când tragi aer în piept. Drept pentru care, voi sta la gura sobei azi – mă rog, a cuptorului – şi voi recapitula istoria pâinii. Anumite capitole, nu chiar toate, de la făină încolo.

Sunt fan Piers Morgan. Şi Ricky Gervais, mai ales

Piers Morgan e genial pe slotul lui Larry King. Tocmai am vazut interviul cu Ricky Gervais – sunt fragmente aici, dar dacă puteţi, uitaţi-vă la toată emisiunea, cred că se dă şi pe CNN International.

Am râs tare. Doi britanici cu paharele de bere în faţă vorbind despre Hollywood, religie, relaţii de cuplu şi sensul vieţii. Amândoi proaspeţi şi oneşti. O replică: dacă te simţi ofensat nu înseamnă că ai dreptate. Just! Dar şocant pentru puritanii nord-americani.

Joi

Clădirea cu ferestre albastre, de dincolo de parcare, la etajul patru.

Paznicul garajului subteran aflat în dreptul numărului pe care îl caut zâmbeşte îngăduitor, în vreme ce-mi arată cu degetul scara pe care să urc. Trebuie că în fiecare zi îndrumă mulţi rătăciţi, induşi în eroare, ca şi mine, de panoul montat la 200 de metri distanţă de clădirea în care are treabă mai toată lumea care vine în zonă.

La capătul scării se deschide holul larg, în care se încrucişează traverse de mochetă strategic întinse spre toate birourile accesibile publicului şi spre lifturi. Sunt gri închis, să poată absorbi zoaiele de pe pantofi fără dezastre la nivel estetic. În stânga ascensorului, un R şi un C aurii, montate sub un M asemenea mă asigură că am nimerit unde trebuie, în clădirea guvernului federal. Niciunde altundeva în Toronto n-ai să vezi parterul semnalizat drept rez-du-chausée alături de main, ground floor sau lobby.

În sala de la etajul patru sunt deja cam 30 de oameni, aşezaţi pe scaunele tapiţate în violet prăfuit. Materialul e ros la muchia scaunelor, semn al sutelor de mii de posterioare pe care le-au adăpostit de-a lungul anilor, dar şi al austerităţii bugetare, căreia îi datorează, de fapt, longevitatea. Ca şi jos, în hol, toate inscripţiile sunt atât în engleză, cât şi în franceză, inclusiv cele de pe containerul de deşeuri reciclabile. Umblă zvonul că în instituţiile federale până şi femeile de serviciu sunt bilingve. Nu ştiu, n-am întâlnit nici una să verific.

Privesc în jur, împart zâmbete discrete, după obiceiul locului, celor cărora le intersectez privirea şi realizez că sunt singura majoritară din încăpere. Adică singurul reprezentant al rasei caucaziene. O familie de indieni cu un copil de 7-8 ani şi două cupluri de chinezi îmi sunt vecini. Mai departe, spre capătul sălii, aşteaptă un grup de negri, majoritatea cupluri. O familie care abia a intrat încearcă să ajungă la ei, dar renunţă pentru că nu e destul loc pentru căruciorul dublu în care dau din picioare două gemene de ciocolată.

La 8 şi un sfert, o funcţionară cu ochi oblici şi accent evident îi cheamă pe cei care primiseră scrisori albe. Se ridică jumătate dintre cei care aştepau pe scaunele violet şi dispar în sala din dreapta. Peste 10 minute, un alt funcţionar, tot cu ochi oblici şi tot cu accent evident, ne cheamă pe noi, ceilalţi, care primiserăm scrisori galbene.

În sală sunt cam 40 de scaune cu tăblie de scris rabatabilă, aliniate din perete în perete, iar pe fiecare din cele trei birouri de la intrare aşteaptă câte un vraf de dosare. Funcţionarul cu ochi oblici şi accent ne salută şi ne spune ce va urma. O oră în care, pe rând, toţi vor trece prin faţa câte unui funcţionar şi vor răspunde unor întrebări simple, să arate că vocabularul lor în engleză cuprinde ceva mai mult decat yes, no, thank you şi please. Am crezut că doar glumeşte până când am auzit-o pe chinezoaica de lână mine. Funcţionara a întrebat-o dacă are la ea actele. Ea a zâmbit gol şi a răspuns „Toronto”.

Testul a cuprins 20 de întrebări, nu toate genul „nu-i aşa că?”. În fapt, de la introducerea noului tip de test pentru obţinerea cetăţeniei şi până acum două luni,  30 la sută dintre cei care dădeau testul picau. Îngrijoraţi, oficialii de la ministerul imigraţiei au schimbat întrebările, iar rata de eşec a ajuns la 20 la sută. Tot mult, în condiţiile în care acum 2-3 ani era sub 5 la sută. Sunt sigură că atunci nu întrebau care este provincia în care se produce cea mai multă hârtie şi nici cine a fost Tecumseh.

Pe chinezoaică au lăsat-o să dea testul. Dacă nu trece, va ajunge la judecător, să-i demonstreze lui că pricepe ceva engleză. Cel mai probabil, însă, o s-o văd din nou la ceremonia de depunere a jurămîntului, peste 3-4 luni. E o ţară primitoare, poate prea, şi indulgentă, sigur prea.

Întâmplări din ţara în care nu se întâmplă nimic (8)

Mă uit la ştiri în fiecare seară, cu religiozitate. E un obicei cultivat din copilărie, când cina se lua la noi în familie pe muzica de la Telejurnal (nu, n-am atins culmile dansului, dacă vă întrebaţi cumva) şi intrat definitiv nu doar în rutina zilnică, ci de-a dreptul ăn ADN-ul meu, aş spune, după anii de făcut ştiri şi telejurnale. Nu aveam, deci, cum să ratez marea întâmplare de acum câteva zile, discutată cu orele la televizor, la radio, pe internet, în metrou şi în birouri.

Povestea e simplă. La extragrea loto naţională (mai sunt altele provinciale), după câteva săptămâni de report, marele premiu a ajuns la 50 de milioane de dolari. Da, am jucat şi eu. Nu, n-am câştigat. Altul ar fi fost titlul în caz că-mi ieşeau numerele. Veţi fi primii care vor afla în caz că.

Era, deci, un premiu mare, suma maximă care se poate câştiga la loto în Canada. Când reportul e mai mare de-atât, premiul cel mare nu creşte, ci se adaugă un anumit număr de premii de câte un milion, după principiul „să dea câte puţin, să ajungă la toată lumea”. Isteria creată de premiile mari e la fel peste tot, nu vă imaginaţi că oamenii sătui nu vor să fie şi mai sătui. Am văzut cozi la agenţiile loto de câte ori sunt premii mari, iar întrebarea „ţi-ai luat bilet săptămâna asta?” ţine loc de bună ziua înainte de extragere.

La ultimul premiu mare, mai mulţi angajaţi de la un call-centre al celei mai mari companii de telefonie au jucat un bilet colectiv şi au nimerit toate numerele. 19 angajaţi, majoritatea femei, urmau să împartă 50 de milioane. Fericire mare, exprimată în faţa camerelor şi felicitări din partea colegilor care n-au jucat, deşi au fost invitaţi. Felicitări cu voce tare, cel puţin, căci în fapt se perpeleau că nu s-au înscris şi ei pe listă.

A doua zi, felicitările au dispărut. Au apărut, în schimb, plângerile la loterie de la colegii care cereau o parte din câştig pe motiv că dacă ar fi ştiut că se joacă în grup, s-ar fi înscris şi ei. Au mai semnat petiţia şi cei care au lipsit în ziua în care s-au strâns banii şi s-a cumpărat biletul, invocînd faptul că ar fi jucat şi ei dacă ar fi fost la lucru.

Nu, zău? Şi mai ce?

Puţine lucuri mai stupide şi ilogice decât ăsta am auzit până acum. Dar apoi mi-am amintit că în continentul în care trăiesc meseria de avocat este una liberală şi că procesul prin care se formează echipa avocat-client este, de multe ori, invers celui cu care sunt eu obişnuită. Nu întotdeauna clientul e cel care-şi caută apărător. Avocaţii care miros şanse de câştig – sub formă de bani sau faimă – de pe urma unei situaţii aparent fără ramificaţii juridice nu aşteapă să fie contactaţi, ci pornesc ei la atac, sperând că partea implicată va fi de acord să ducă tărăşenia la tribunal.

Eu nu pot să-mi închipui că o minte rezonabilă a putut gândi aşa. Oricât de mare ar fi pizma pentru cei din grupul care a câştigat, nu cred că un om cu mintea întreagă şi sufletul onest s-ar gândi că i se cuvine o parte din premiu doar pe motiv că dacă ar fi fost la lucru, ar fi jucat şi el. Miros aici coada unor avocaţi, care i-au instruit pe invidioşi ce şi cui să spună, că poate pun şi ei mâna pe ceva. O să dureze până se limpezeşte totul, dar sunt tare curioasă în ce fel se va întâmpla asta.

Prietenilor mei canadieni

Aţi văzut, deja, pe site-urile de ştiri, pe Twitter şi Facebook şi aţi auzit deja la radio. Deseară o să vedeţi şi la televizor. România, ţara aceea din care vin toţi inginerii capabili de la voi din ţară, vrea să impoziteze vrăjitoarele. O să vedeţi, dacă n-aţi văzut deja online, un video făcut de Associated Press din care veţi afla că România este o ţară de oameni foarte superstiţioşi şi ce dovadă mai bună poate exista decât faptul că preşedintele ţării şi apropiaţii lui se îmbracă în violet joia, cu precizie, ca să ţină spiritele rele la distanţă. Mai spune articolul că vrăjitoarele vor veni la Bucureşti cu excremente de pisică, să-i spurce pe cei care au dat legea.

Pentru că anticipez o mulţime de întrebări rostite printre hohote de râs abia stăpânite, daţi-mi voie să vă întregesc tabloul.

România, poate aţi uitat, e ţara lui Dracula, după cum v-au spus de atâtea ori la cinema şi la televizor. Ceea ce înseamnă că oamenii beau sânge în loc de ceai şi au colţi ascuţiţi, vizibili atunci când râd fioros, înainte să muşte.

Spurcatul cu excremente de pisică e o variantă elegantă, la care vrăjitoarele recurg din respect pentru presa străină şi sensibilităţile telespectatorilor din afara României. În cauze cu mai puţin potenţial de a crea ecouri planetare, spurcatul se practică prin ridicarea câtorva rânduri de fuste colorate, gest însoţit de tirade la fel de colorate precum fustele.

În fine, culoarea violet are, într-adevăr, o însemnătate aparte în cultura populară românească, mai ales în nuanţa ei pală, de mov. Dacă nu o porţi, nu te poţi numi politician. Dar asta n-ar nimic de a face cu spiritele, bune ori rele.

Fără legătură cu gogomănia asta cu violetul preşedintelui, aş vrea să-i mai transmit unui anume coleg că România NU este o ţară slavă şi că faptul că juniorii Canadei au pierdut cu 5-3 la hochei în faţa Rusiei, după ce au condus cu 3-0, nu este o întâmplare care să mă bucure din oficiu, aşa cum crede el.