Monthly Archives: Decembrie 2010

Vine

Să fie un an normal, în care lucrurile să meargă aşa cum trebuie peste tot, pentru toţi.

Să fim sănătoşi şi întregi, atât la trup, cât mai ales la minte.

Să râdem mult, unii cu alţii, nu unii de alţii.

La Mulţi Ani!

happy new year, 2009

Anunțuri

Niagara glacială

Am văzut Niagara prima dată acum nişte ani, pe o vreme precum cea de azi. Iarnă, vânt aspru, umezeală şi mâini care înţepenesc pe aparatul foto. Între timp, am văzut-o în toate anotimpurile, pe toate tipurile de vreme. E fascinantă oricând, oricum.

Iarna e uşor neplăcută. Vaporii de apă care se formează la căderea tonelor de apă pişcă pielea pe faţă şi pe mâini şi fac greu de suportat o plimbare mai lungă de 15 minute. Aceiaşi vapori se depun pe vegetaţia uscată şi pe balustradele de fier forjat şi se transformă, în câteva săptămâni, într-un înveliş de gheaţă transparentă. La începutul lui martie, înainte să vină dezgheţul, stratul ca de sticlă dură măsoară cam 10 cm. Azi avea aproape 2.

 

LE: Legenda spune că în 1911, cascada a îngheţat de tot. Pozele stau dovadă. Nu sunt deloc curioasă să ştiu unde-s gheţurile de altădată.

 

Telegramă

Minus 10 grade. Vânt. Temperatura resimţită – minus 20. Bine măcar că furtuna de zăpadă care a închis aeroporturile pe coasta de est n-a ajuns şi aici. Stop.

Piftie, slană, caltaboşi. Licori care seamănă bine cu ţuica. Friptură. Mujdei. Cozonaci copţi în casă. Miros de copilărie şi oameni dragi alături. Stop.

Boxing Day. Reduceri uriaşe. Parcări pline. Zeci de mii de oameni în magazine. Poliţie peste tot. Ştiu de la televizor, încă nu s-au inventat reducerile care să mă convingă să mă calc în picioare cu jumătate de oraş. Stop.

Revolutia mea

Sunt 21 de ani deja.

Revolutia mea a inceput pe 19 decembrie. Eram in anul doi la Electronica. Asa au vrut parintii, sa aiba fetele inginere, dar nu din acelea care umbla in salopete murdare de vaselina si supravegheaza muncitorii la strung. Stateam in P7, in Regie, cu J. si doua colege de-ale ei. Veterane, in anul 4 deja. In toamna aceea, complexul isi traise momentul de istorie – celebrul incident cu perele agatate-n plopi pe durata Congresului XIV. Imi amintesc cum au batut la usa administratora si sefa de camin din partea studentelor si ne-au intrebat daca stim ceva. Habar n-aveam, grija noastra numarul unu era sa nu fim prinse cu resoul in priza.

In caminul din Regie era greu sa afli ceva din canale altele decat cele oficiale. La telefon, parintii se fereau sa vorbeasca. Nu puteai sa stii cine “e de serviciu” pe fir la circuitele care legau telefoanele publice din Gara de Nord cu provincia. Sa asculti Europa Libera ar fi fost un act de curajoasa si inconstienta dizidenta. Prin peretii subtiri se auzea pana si-un stranut. Si totusi, vestea a ajuns la mine. Pe 19 decembrie, in pauza cursului de Matematici Speciale, in L201, in Polizu, A. mi-a povestit aproape in soapta ca la Timisoara s-a tras in oameni. N-am mai avut vreme sa-l intreb de ce, pentru ca s-a apropiat M. Fiu de general. Baiat bun – destept, glumet, neranchiunos, chiar generos la examene cu cei care nu pricepeau cum e cu tranzistoarele, asa ca mine – dar puteai sa stii daca nu-l recrutase taica-su deja? In tramvaiul 35, inapoi spre Regie, auzeam in minte doar “S-a tras in oameni”. In lipsa altor detalii, mintea lucra. Facea scenarii, emitea ipoteze despre ce s-ar fi putut intampla. Creierul meu refuza insa sa faca si proiectii. Eternitatea sistemului si a conducatorilor lui era un dat pana si pentru subconstientul meu.

I-am povestit numai lui J. ce-am aflat la scoala. Auzise si ea ceva, dar nu stia mai multe. Pe seara, insa, a venit vestea care ne-a facut sa intelegem ca e grav: sefa de camin ne-a batut la usa si ne-a spus ca a doua zi, pe 20 decembrie, TREBUIE sa plecam acasa. Nimeni nu mai avea voie sa ramana in camin, chiar daca scoala se termina pe 22, vineri. De ce? A ocolit raspunsul. E tot ce stie, tot ce i s-a spus si ea nu face decat sa transmita mai departe.

Ne-am facut valizele in seara aceea, fara sa vorbim cu colegele de camera. Ne cautam toate de lucru, impatuream de doua-trei ori aceeasi haina, doar ca sa treaca vremea, sa se faca ora de culcare si sa nu fim nevoite sa vorbim una cu cealalta. Nu puteam sa ma fac ca nu stiu nimic. Ele cu siguranta aflasera. Dar cum sa deschizi vorba? Ai auzit? O fi adevarat? Peretii erau subtiri.

Pe 20, dupa pranz, am plecat spre gara. Singurul tren direct era la doua si jumatate. Ca de obicei, nu m-am obosit sa-mi iau bilet. De la cei 15-20 de studenti din grupul nostru se aduna destul cat sa-i inchida gura controlorului. Am ajuns la 8 si aproape jumatate. Parca si douazeci; pe-atunci stiam pe de rost mersul trenurilor cu care puteam sa ajung acasa. In gara am vazut-o pe A., o fosta vecina cu care crescusem impreuna si singura la care aveam voie sa ma duc sa ma joc. Dintr-o teama si o precautie duse pana la extrem, parintii ne-au interzis mie si sorei mele in scoala generala sa mergem acasa la alti copii fara ca vreun adult sa fie in preajma. Le era frica, probabil, sa nu povestim ca bunica noastra si matusa si verisoara si verii lui tata si alte cateva zeci de rude si prieteni traiesc in strainatate; sau ca o data pe an primim, in pachete bine verificate de cine trebuie, dulciuri si supe la plic; ori ca din cand in cand cate un prieten vechi de-al lui tata ii trimite un plic cu cateva numere din “Revista Mea”, pe care securistii de la Judet le citeau riguros inainte sa le dea OK-ul sa mearga mai departe la destinatar. Si asta doar pentru ca seful Securitatii il stia pe tata, fusesera colegi in scoala primara.

A. ne-a luat cu ea, in masina tatalui ei, ca sa ne duca pana la bloc. Domnul C. a fost prima persoana pe care am auzit-o vorbind deschis, cu ura organica, despre ceea ce se intampla. “Nemernicul asta a aparut la televizor si a spus ca armata a tras la Timisoara pentru ca oamenii au spart geamurile magazinelor. Nenorocitul! Vine si vremea lui!” Stateam in spate, in intuneric, si nu stiam cum sa reactionez. Trebuia sa spun ceva, dar nu stiam ce. Tot ce stiam era ca s-a tras in oameni. A. si J. taceau. Am indraznit si-am intrebat: dar ce s-a intamplat de fapt? Ne-a spus pe scurt povestea lui Laszlo Tokes, pe care n-am inteles-o prea bine, dar inainte sa mai pun si alte intrebari, am ajuns in fata blocului.

Sus, parintii ne asteptau. Era un soi de tensiune in aer, am simtit-o de cum am intrat in casa. Ne-a primit doar mama, ne-a imbratisat si ne-a spus in soapta: “Duceti-va repede la tata, in dormitor, asculta Europa Libera”. Ne-am conformat. Tata statea pe pat, iar radioul, ca de obicei, era pus intre perne, ca sa absoarba cat mai mult sunetul. Nu puteai auzi nimic daca nu stateai cu urechea lipita de difuzor. Fara imbratisari, ne-am asezat langa el. La radio era reluata continuu o inregistrare in care o femeie tipa ingrozita: “Se trage! Au tras in noi!” Mi s-a facut frica. De data asta, nu ca ar putea sa auda cineva ca ascultam Europa Libera. Imi era teama ca ajunge si la noi. Ca vine un razboi adevarat. Ca vin noaptea si ne scot din casa, asa cum imi povestisera ambele bunici ca se intamplase cu zeci de ani in urma. A intervenit mama, lucida si extrem de practica, asa ca intotdeauna: dar voua nu va e foame?

Pe 21, cand ne-am trezit, eram singure in casa. Parintii plecasera la serviciu, ca in orice zi obisnuita. La un moment dat, a sunat tata si ne-a spus sa deschidem televizorul, era un miting la CC, sa vedem ce spune “sefu’”. Se vedea ca e ceva ciudat in multimea de-acolo. Fals, mai fals decat de obicei. Uralele nu porneau din rarunchi. Aplauzele abia se-auzeau. Steagurile erau fluturate mai mult de vant decat de bratele vanjoase ale sustinatorilor partidului. Si-a venit scena cu “tovarasi, stati la locurile voastre”, apoi intreruperea emisiei. In secunda urmatoare a sunat tata: “s-a terminat cu asta”. Mi-a fost din nou teama. Daca regimul nu cade? O sa-l aresteze pe tata pentru telefonul asta? Seara, am stat cu totii linga radioul care deja nu mai statea intre perne. Cu putin efort, puteai auzi semnalul Europa Libera din toate apartamentele din jur, semn ca nu mai trebuia sa ne ferim. Cred ca ne-a prins doua dimineata ascultand ce se intampla in Bucuresti.

Vineri, pe 22, parintii au ramas acasa. Era in jur de 10 cand, trecand pe langa televizor, am apasat pe buton si l-am deschis. Nu stiu ce mi-a venit, la ora aia nu era niciodata program. L-am prins pe George Marinescu exact in timp ce anunta ca “tradatorul Milea s-a sinucis”. Mi-au trebuit cateva clipe sa fac conexiunile logice: Milea, seful armatei; armata care trage la Timisoara in oameni; oameni care au iesit pe strazi si in Bucuresti; Milea s-a sinucis; pentru ca n-a vrut sa dea ordin soldatilor sa traga din nou. Aha! Din nou, mintea mea avea nevoie sa-si clarifice toate astea ca sa priceapa si mai ales sa accepte ca sistemul se duce. Se scurge. Se darama. Se face praf. Ne-am adunat toti in fata televizorului. Doar mama se mai ridica din cand in cand sa vada daca a fiert destul piftia. Tata a adus si radioul in sufragerie, sa auzim la Europa Libera ce se intampla.

Dupa ce-am avut cofirmarea ca “dictatorul a fugit”, am iesit in oras. O urbe de 20 de mii de suflete, in care Craciunul care venea era mai important decat Revolutia. Goana dupa un kilogram de carne si cateva portocale le consumase oamenilor toata energia revolutionara. Strada nu parea sa fi aflat ca la Bucuresti s-a schimat ceva. In schimb in magazinul mare – mare si gol – oamenii deja vorbeau: ai vazut? L-au omorat pe Milea! Nenorocitul a fugit! O sa-l prinda si-o sa-l linseze! P., prietenul lui tata, mai sceptic: eu tot nu cred ca se lasa. Se intoarce si-i aresteaza pe toti. Eu de-aia nu ies in strada. Asa mi-a venit cand am vazut la televizor ca a intrat lumea in CC. Dar daca vine inapoi?

Au urmat zile si nopti in fata televizorului si apoi, la mijlocul lui ianuarie, intoarcerea la Bucuresti si intalnirea cu colegii. Erau cu unul mai putini. M. murise la Inter, impuscat. Nu stiu ce face tatal lui acum.

Poftim de vă minunaţi

Am aflat despre aceşti ochelari din discuţia la care am asistat, involuntar, în învălmăşeala dintr-un magazin. Doi tineri se bucurau teribil că au găsit, în sfârşit, obiectul pe care îl căutau de astă-vară. Se duseseră, am aflat, la cele mai şmechere magazine de profil, and, can you imagine? they don’t carry it!

Am tras cu ochiul peste umarul unuia dintre fericiţi şi-am văzut obiectul. Confuză, am începu să mă întreb în gând ce caută aşa nişte ochelari într-un magazin de oale şi tingiri. Divaghez puţin, chiar vindea tingiri magazinul, dacă tingiri se cheamă doar oalele din fontă sau aramă. 700 de dolari plus bucata.

Revenind la ochelarii din mâna junelui, mi-am continuat interogaţia tăcută. Or fi pentru schi, să nu te orbească zăpada, mi-am spus. Sau pentru sudură. Ori chiar pentru tâmplărie, să ţină ochii la adăpost de rumeguş. Şi-n timp ce creierul meu se chinuia zadarnic să facă legătura între pârtii, flăcări acetilenice, fierăstraie şi cratiţe, am auzit cuvântul cheie: onion. Era cât pe ce să exclam cu voce tare „aşa ceva nu există!”, dar obiectul din faţa ochilor mei mi-a dat peste gură. „Ba da, există!”

Brr

-13 °C, feels like -25. Detalii? Vînt de 45 de km pe oră cu rafale de până la 60, polei, accidente. Nu ninge în oraş, dar prin jur e prăpăd. Ieri au fost cu 30 de grade mai cald, plus 4-5 la amiază, dar peste noapte a venit îngheţul.

Instrucţiunile de funcţionare pe timp de iarnă canadiană spun că:

1. Asigură-te că ai în garderobă nu doar o little black dress, ci şi o pufoaică, lungă până la genunchi, neapărat cu glugă şi umplută, după cum îi spune numele, cu puf. Sunt de preferat cele care se pot împături şi purta în spate, ca un rucsac, atunci când stai mai mult în interior.

2. Donează toate puloverele groase cu care ai venit şi cumpără în loc unele subţiri. Pufoaica e de-ajuns afară, iar în interior e cald peste tot.

3. Cumpără cele mai grase creme de faţă şi de mâni pe care le găseşti şi poartă-le în geantă tot timpul. Gerul pişcă imediat pielea neprotejată.

4. Pune la îndemână ghetele căptuşite cu blană pe care le purtai doar la munte.Vei binecuvânta  ziua în care le-ai cumpărat atunci când va trebui să stai 10 minute în staţia de autobuz.

Nu e, totuşi, atât de rău precum sună pentru că totul este gândit în aşa fel încât să stai cât mai puţin afară. Nu înţeleg, totuşi, ce era în mintea celor trei alergători pe care i-am văzut dimineaţă dând ture pe terenul şcolii din apropiere. N-au aflat că s-au inventat benzile de alergat?

LE:  La cererea publicului, iată cum arată o pufoaică adevărată:

Nu  se face pachet, dar are nişte benzi pe interior, în dreptul umerilor, ca să o poţi da jos şi purta ca pe un rucsac aşa, întreagă. Fişa tehnică e aici. Şi preţul, în caz că sunteţi curioşi.

Frumoasa

În ton, cumva, cu postul precedent, un artist din Quebec (care nu face turnee în Canada anglofonă, numai el şi impresarii ştiu din ce motiv) şi-o melodie care-mi gâdilă urechile în mod grozav de plăcut.