Banalitatea ca ideal. Gânduri de 1 Decembrie

Cu cinci luni în urmă, de ziua naţională a Canadei, scriam despre un grupaj de articole care îmi atrăsese atenţia în Toronto Star. Editorialiştii ziarului explicau, atunci, de ce îşi iubesc ţara. Poveşti personale, multe dramatice, toate impresionante, deveniseră argumente în încercarea lor de a explica de ce le place să trăiască în ţara lor. De ce sunt mândri de ea, de ce n-ar vrea să trăiască nicăieri în altă parte.

Spuneam atunci că mi-e teamă să mă gândesc ce-ar răspunde un jurnalist român la întrebarea „De ce îţi iubeşti ţara?”. Erau vremuri tulburi. Nu că s-ar mai fi limpezit prea multe de atunci, dar iată că ziarul Gândul a preluat – şi adaptat – ideea şi publică în ediţia de 1 Decembrie răspunsurile jurnaliştilor săi la o altă întrebare: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie..”. Mai uşor de răspuns decât imposibilul „De ce îţi iubeşti ţara”.

Am avut răbdare să citesc toate răspunsurile. Claudiu vrea să-şi poată creşte copiii fără teamă, mai vrea drumuri şi bun simţ. CTP vrea ca ţara să fie condusă de alţii, iar Lelia ca oamenii să nu se mai urască. Mai sunt câteva texte care m-au intrigat şi surprins, nu neapărat pozitiv, altele care listează lucrurile mărunte, dar esenţiale, pe care şi le-ar dori autorii.

Liliana Ruse m-a făcut, însă, să-i citesc textul de două ori. Liliana nu vrea autostrăzi şi nu visează la ziua în care nu va mai fi coruptie.  I-ar plăcea doar să trăiască într-o Românie normală, atât de normală, încât să fie banală şi plictisitoare. Sigur, normalitatea vine la pachet cu toate lucurile pe care le-au listat alţii: şosele, spitale, bun simţ, conştiinţă socială, valori. Responsabilitate, dedicare, bună ziua, te rog şi mulţumesc.

Mare dreptate ai, Liliana! Banalitatea ţării îţi lasă vreme să trăieşti şi să te dezvolţi ca individ. Normalitatea socială îţi permite să-ţi consumi energia ca să construieşti, nu ca să te lupţi nici tu nu ştii cu cine. Este prima dată când aud pe cineva nedorindu-şi excepţionalul, ci banalul. Prima dată – pentru mine – când o voce publică năzuieşte spre normalitate şi nu susţine că anormalitatea în care bălteşte România de 20 de ani este amuzantă şi palpitantă.

Constat toate astea, de ceva vreme, aici, de partea cealaltă a Atlanticului, în „ţara în care nu se întâmplă nimic”. Mi-am propus, de la început,  pentru liniştea mea interioară, să nu compar realităţile din România şi Canada, ci să încerc să trăiesc după regulile locului. Am constatat că există nelinişti universale şi că niciunde în lume ele nu dispar. Colacii nu se învârt în cozile câinilor şi nimeni nu-ţi aşterne covorul roşu. Dar banalitatea macro te ajută să faci faci faţă mult mai uşor la nivel micro. Militez, aşadar, pentru banalitate ca ideal, cu menţiunea că drumul până la ea e lung, foarte lung şi deloc banal.

În Post Scriptum, un gând cald merge spre foşii mei colegi, de ziua lor. Vă îmbrăţişez pe toţi, dragilor!

Anunțuri

One response to “Banalitatea ca ideal. Gânduri de 1 Decembrie

  1. Pingback: A fi sau a nu fi iarnă | Observaţii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s