An după an

Mă îndeamnă Raluca să mă uit înapoi şi să fac recapitularea vieţii mele, aşa, fără un motiv anume. Obişnuiesc să-mi evaluez trecerea prin lume la fine de an sau înaintea aniversărilor rotunde, dar o fac doar cu mine de faţă. Dar ce spun eu, luminiţele de Craciun s-au aprins pe la balcoane şi ferestre, iar în hol, jos, bradul stă ţanţoş de câteva zile, de unde deduc că Anul Nou e pe-aproape. Să purced, deci.

Mi-a povestit mama de atâtea ori cum, chiar în ziua în care am împlinit un an, am mers prima dată neţinută de mână, încât chiar cred că-mi amintesc scena. Nu ştiu, se poate verifica în vreun fel?

La fel şi aproape de doi ani. Mă văd, cârnă şi ciufulită, stând pe genunchiul bunicului meu, care avea să se stingă la puţină vreme după aceea. Parcă-i simt mâna aspră mângindu-mă pe cap şi obraji, dar, iaraşi, nu pot spune că aşa s-a întâmplat ori doar aşa aş fi vrut eu să se întâmple.

De pe la trei ani îmi amintesc că mergeam cu tata de mână prin oraşul copilăriei şi repetam cu voce tare, după el, literele de tipar de pe firma magazinului universal, a cinematografului sau a librăriei. Ţin minte limpede cum, la bibliotecă, tata mi-a dat un ziar şi mi-a spus, mândru, „citeşte titlul”. Şi mă aud: Lomânia Libelă. Da, am fost peltică până pe la 5-6 ani.

La 4 ani şi un pic, la grădiniţa cu program prelungit, mi-a fost teamă să-i spun educatoarei că supa e sleită şi greţoasă. Am mâncat, dar n-a rămas nici un strop în mine. A rezolvat mama problema a doua zi, cu o fermitate potolită de care numai ea era în stare. Am primit dreptul de a nu mânca dacă nu-mi place.

La 5 ani, am fost cu mama la Herculane şi mergeam să vedem licuricii seara. Mi-l aduc aminte şi pe turcul care vindea bragă la Orşova, privind în zare la ceea ce fusese, până cu puţini ani în urmă, insula Ada Kaleh.

La 6 ani fără o lună, au vrut părinţii să mă dea la şcoală. Când le-au spus că trebuie hârtie de la minister, m-au mai lăsat un an la grădiniţă.

Când a fost să intru la şcoală, la aproape 7 ani, era cât pe ce să nu mă primească. Aveam 18 kile cu tot cu coteţ, vorba lui tata, iar norma era de 20. După cât timp se clasează falsul în acte publice?

În clasa a doua, la 8 ani, învăţătoarea i-a chemat pe ai mei la şcoală să le spună că mă joc cu beţişoarele în loc să fiu atentă. Părinţii nu s-au îngrijorat, ştiam deja materia. Avantajul de a fi soră mai mică.

În clasa a patra, la 10 ani, i-am rugat pe mama şi tata în lacrimi să mă lase să mă duc la Oneşti dintr-a cincea, să pot face gimnastică şi să ajung Nadia. Nici nu m-au lăsat să termin propoziţia.

Gimnaziul a avut puţine istorii memorabile. Una e că mergeam la orele de gimnastică fără să ştie ai mei, până m-am îmbolnăvit pentru că nu mâncam nimic. Nimic. La propriu. A doua e că la 13 ani m-am calificat la naţională la fizică şi m-au înlocuit, de la judeţ, după o săptămână. Ah, mai e una: m-au scos de pe lista de copii silitori care mergeau în tabără în RDG pentru că ai mei nu erau membri de partid. Ce-aş vrea să ştiu acum cine a făcut asta şi să-i bat obrazul….

La 14 ani, în clasa a opta, învăţam la lumânare, cu păturile pe spate şi şoşonii în picioare, eu pentru treapta întâi, J. pentru a doua.

La 15 ani am început să-mi pun curea lată la sarafan, să mi se vadă talia. Am schimbat cordeluţa tricotată cu una mai îngustă şi mi-am lăsat părul lung. Bine, lung e un fel de-a spune. Cam până la umeri.

La 16 ani am descoperit că am discopatie. M-a scutit de practică agricolă tot liceul, dar m-a chinuit încă vreo 15 ani de-atunci încolo. Revin mai jos.

La 17 ani, când m-am calificat la naţionala de română, proful m-a întrebat dacă am copiat. Când m-am întors cu premiu şi de la naţională, nu mai avea loc în catalog pentru atâtea note de 10.

La 18 ani, în clasa a douăşpea, mi-am scăpat colegii dintr-un tărăboi cumplit. Am minţit pentru ei şi cum erau profii să nu creadă un copil aşa silitor ca mine? Oh, de-ar fi ştiut! Nu aţi  aflat de la mine, da?

De la 19 la 23 de ani, în facultate, într-o serie de 5 fete şi 120 de băieţi, am început să înţeleg că am puteri nebănuite. Mi-e ruşine de mine, a fost perioada în care m-am jucat cu nişte domnişori, suflete sensibile care nu meritau atâta cruzime. Scuze, ce să zic acum.

La 20 de ani de ani, după revoluţie, m-am dus gură cască la întâlnirile care puneau la cale Radio Delta. De atunci n-am mai avut vacanţe, ci doar concedii.

La 23 de ani, după ce-am terminat facultatea, mi-am luat prima casă. 6.500 de dolari. Mai e puţin şi se întorc iar vremurile alea, cred.

La 24 m-a chemat GD la Pro FM. M-am trezit la 4.20 fix vreo 4 ani, să dau bineţe la ştiri. Îmi era coleg de tură un viitor-fost director SRI. Balanţe cu ochelari amândoi, lucru care se pare că îi stimula imaginaţia lui Exarhu la horoscopul ăla inventat de el, la care râdea jumătate de Bucureşti în maşină sau autobuz. Nu mai ştiu cum o chema pe căţeaua lui Strătulă, dar era şi ea în echipa de la matinal.

Între 25 şi 30 de ani am trăit intens. După princpiul work hard, play hard. Motoarele în plin, fără pauză, zile, nopţi, vară, iarnă. Era frumos.

La 31 de ani, m-au chemat câteva etaje mai jos, la TV. A început altă perioadă intensă, în care am devenit musafir la mine acasă.

La 32, mi-am reparat coloana şubredă. Chirurgical. Stop. Stafilococ luat din spital, aşezat frumos pe meninge. Stop. Noroc că sunt ipohondră şi m-am întors la spital. Încă 6 ore acasă şi-aş fi făcut meningită. Şi-atunci să vezi stop.

La 33 şi-un pic, mi-am luat viaţa iarăşi singură în mâini. Prima etapă a noii etape, renovarea apartamentului. 6 săptămâni printre grămezi de moloz sunt o amintire care nu se şterge uşor. Dau sfaturi de supravieţuire, dacă aveţi nevoie.

La 35de ani am devenit Mrs. şi la 36 am schimbat continentul. De atunci trăiesc în ţara în care nu se întâmplă nimic, după cum v-am povestit deja.

Raluca, mulţumită? Să ia leapşa mai departe cine vrea. Cele câteva doamne cu blog pe care le citesc eu au primit-o deja.

Anunțuri

2 responses to “An după an

  1. Nu sunt dintre cunoscute, dar mi-am băgat puţin nasul pe-aici şi am stat cuminte, asistând la derularea unei vieţi. Să fii fericită, iar dacă nu se întâmplă nimic într-un loc, e timpul să mişti apele pentru ca, măcar pentru tine, să fie ceva rumoare. Sau, mă rog, poate-ţi place această încremenire. Uneori este poetică.

  2. Da, multumita, multumesc!
    ca ne-ai lasat sa tragem cu ochiul la viata ta. Imi place leapsa asta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s