Monthly Archives: Noiembrie 2010

Banalitatea ca ideal. Gânduri de 1 Decembrie

Cu cinci luni în urmă, de ziua naţională a Canadei, scriam despre un grupaj de articole care îmi atrăsese atenţia în Toronto Star. Editorialiştii ziarului explicau, atunci, de ce îşi iubesc ţara. Poveşti personale, multe dramatice, toate impresionante, deveniseră argumente în încercarea lor de a explica de ce le place să trăiască în ţara lor. De ce sunt mândri de ea, de ce n-ar vrea să trăiască nicăieri în altă parte.

Spuneam atunci că mi-e teamă să mă gândesc ce-ar răspunde un jurnalist român la întrebarea „De ce îţi iubeşti ţara?”. Erau vremuri tulburi. Nu că s-ar mai fi limpezit prea multe de atunci, dar iată că ziarul Gândul a preluat – şi adaptat – ideea şi publică în ediţia de 1 Decembrie răspunsurile jurnaliştilor săi la o altă întrebare: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie..”. Mai uşor de răspuns decât imposibilul „De ce îţi iubeşti ţara”.

Am avut răbdare să citesc toate răspunsurile. Claudiu vrea să-şi poată creşte copiii fără teamă, mai vrea drumuri şi bun simţ. CTP vrea ca ţara să fie condusă de alţii, iar Lelia ca oamenii să nu se mai urască. Mai sunt câteva texte care m-au intrigat şi surprins, nu neapărat pozitiv, altele care listează lucrurile mărunte, dar esenţiale, pe care şi le-ar dori autorii.

Liliana Ruse m-a făcut, însă, să-i citesc textul de două ori. Liliana nu vrea autostrăzi şi nu visează la ziua în care nu va mai fi coruptie.  I-ar plăcea doar să trăiască într-o Românie normală, atât de normală, încât să fie banală şi plictisitoare. Sigur, normalitatea vine la pachet cu toate lucurile pe care le-au listat alţii: şosele, spitale, bun simţ, conştiinţă socială, valori. Responsabilitate, dedicare, bună ziua, te rog şi mulţumesc.

Mare dreptate ai, Liliana! Banalitatea ţării îţi lasă vreme să trăieşti şi să te dezvolţi ca individ. Normalitatea socială îţi permite să-ţi consumi energia ca să construieşti, nu ca să te lupţi nici tu nu ştii cu cine. Este prima dată când aud pe cineva nedorindu-şi excepţionalul, ci banalul. Prima dată – pentru mine – când o voce publică năzuieşte spre normalitate şi nu susţine că anormalitatea în care bălteşte România de 20 de ani este amuzantă şi palpitantă.

Constat toate astea, de ceva vreme, aici, de partea cealaltă a Atlanticului, în „ţara în care nu se întâmplă nimic”. Mi-am propus, de la început,  pentru liniştea mea interioară, să nu compar realităţile din România şi Canada, ci să încerc să trăiesc după regulile locului. Am constatat că există nelinişti universale şi că niciunde în lume ele nu dispar. Colacii nu se învârt în cozile câinilor şi nimeni nu-ţi aşterne covorul roşu. Dar banalitatea macro te ajută să faci faci faţă mult mai uşor la nivel micro. Militez, aşadar, pentru banalitate ca ideal, cu menţiunea că drumul până la ea e lung, foarte lung şi deloc banal.

În Post Scriptum, un gând cald merge spre foşii mei colegi, de ziua lor. Vă îmbrăţişez pe toţi, dragilor!

Anunțuri

Cumpăr, deci exist

Au luat-o toţi razna în jurul meu. Şi-au luat liber de la lucru, au dus copiii la vecini, s-au grupat în câteva maşini şi-au trecut gârla la Buffalo sau Niagara Falls, NY, să dea iama în mall-uri de Vinerea Neagră. S-au trezit de cu zori, să nu prindă coadă la vamă, dar ghinion, aceeaşi grijă au avut alte câteva mii de amatori de chilipiruri.

Unii au plecat chiar cu o seară înainte, să prindă loc bun la coadă, în faţa magazinelor cu reduceri. Şi-au luat taburetul pliant, o pătură şi-un sufertaş cu supă caldă şi-au stat toată noaptea, ca noi pe vremuri la lapte – e un fel de-a spune, n-am stat niciodată noaptea la coadă la lapte, voi? – apoi s-au călcat în picioare cu alte câteva mii de vânători de reduceri, alergând spre raionul care îi interesa. De obicei, cel de electronice.

Ştiu câţiva care spun că a meritat fiecare minut nedormit ori petrecut la coadă, fie la vamă, fie la magazine. S-au întors cu trofee sub formă de televizoare, caculatoare, haine, jucării, ba chiar şi giuvaieruri, spre admiraţia vecinilor şi a colegilor. Căci da, în Canada e o mare virtute să fii capabil să găseşti „good deals„, să alergi după toate reducerile şi să strângi disciplinat cupoane cu care poţi să cumperi mai ieftin. Să ne înţelegem, o spun fără urmă de ironie, dacă vi s-a părut cumva că aş fi luat în derâdere pornirea canadianului de rând de a profita de orice procent minus din preţ. Doar că eu n-aş face efortul ăsta, pentru că, dacă e să faci calculul strict financiar – incluzând benzina, mâncarea, ziua lipsă de la lucru şi vama, în caz că nimereşti un vameş nu tocmai indulgent – nu sunt convinsă că ieşi în câştig.

După Vinerea Neagră, azi a fost Lunea Cyber – reduceri la vânzările online. 26 de emailuri aveam azi dimineaţă cu oferte, de la cărţi la aşternuturi de pat şi de la cizme UGG (cine le-o fi spus că aş purta aşa ceva?) la tratamente cosmetice. În State.

Totul în jur te îndeamnă să cumperi, să profiţi, să intri în jocul lor. Fie şi pentru un mărunţiş. Nu contează suma pe care o arunci, nu contează mărimea obiectului cumpărat. Trebuie să participi, să te conformezi, să fii de-al lor. Nu e chip să te ţii deoparte, căci în societatea de consum, cine nu consumă nu există. Trebuie să ai mereu răspuns la întrebările „Ce ţi-ai cumpărat în Vinerea Neagră (importată şi în Canada, cu intenţia de a-i ţine pe cumpărători acasă)?” şi „Ce ţi-ai comandat în Lunea Cyber?” Iar dacă nu ai răspuns, inventezi unul care să dea bine. Cu suficient fler şi imaginaţie, poţi trece drept profesionist, lucru care-ţi va spori rapid popularitatea printre amicii/colegii cu vechime în alergatul după „good deals„.

 

Ellen

How do you spell Ceauchescu? Întrebarea venea de la capătul celălalt al mesei, în sala de şedinţe a departamentului de Sociologie, devenită sală de seminar semestrul acela. Tocmai terminasem de povestit încă un episod din istoria comunistă a României, la cererea profesorului şi a câtorva colegi. În special a lui Ellen.

Era al doilea an al Masterului, dar cu Ellen nu mă mai întâlnisem până atunci la nici un curs. Cu trei direcţii de specializare şi zeci de opţiuni de curs, nici nu-i de mirare. A întârziat la primul curs; vreo zece minute să fi trecut de când începuserăm să ne prezentăm şi Ellen a intrat în sală împreună cu alte două femei, cam de-o vîrstă cu ea. În jur de 45 aş zice. Studente întoarse la şcoală după nişte ani de carieră, am crezut , o prezenţă deloc stranie în facultăţile canadiene, mai ales în programele de master sau doctorat.

Ellen s-a aşezat de o parte a mesei lungi, ele de partea cealaltă, în faţa ei. Profesorul o cunoştea deja. Ne-a spus că îşi face doctoratul în tehnologii pentru comunicare, după două mastere făcute la Syracuse şi nişte ani de lucru într-un laborator în State. Despre celelalte două n-a spus nimic şi am aşteptat să le vină rândul, să se prezinte.

– I am Connie and she is Grace and we will be Ellen’s voice this term, a spus una dintre ele,  arătând către colega de lângă ea şi „vorbind”, în acelaşi timp, cu mâinile, în American Sign Language. De vis-a-vis, Ellen le-a zâmbit şi, tot cu mâinile,  le-a răspuns. Presupun că le-a mulţumit.

Şi atunci am înţeles. Ellen era surdo-mută. Hearing impaired, în limbajul impus de corectitudinea politică a canadienilor, deaf pur şi simplu, după cum se definea singură.

În cele 13 săptămâni cât a durat cursul, Ellen a fost cel mai activ student. Avea întrebări şi opinii şi, cu vocea lui Connie şi Grace, le exprima fără rezerve. În fiecare săptămână citea tot materialul de curs, niciodată mai puţin de 200 de pagini de text greoi, la intersecţia dintre sociologie, antropologie, filosofie şi studii culturale. Uneori chiar 300. Era singura care avea ceva de spus la toate discuţiile din clasă. Noi ceilalţi, cu toate simţurile la noi, ne băgam în seamă la materialele citite şi ne dădeam preocupaţi la cele prin care nu trecuserăm.

L-a admonestat politicos pe un coleg care citea din foi ceea ce trebuia să fie o prezentare orală, într-un ritm cu care Connie şi Grace nu reuşeau să ţină pasul şi folosind cuvinte extrem de rare şi complicate, pe care puţini academicieni le folosesc chiar şi în scris, darămite să poată fi traduse în limbajul semnelor. L-a felicitat pentru cultura-i vastă, i-a lăudat prezentarea, dar l-a rugat să încerce să spună în cuvinte normale ce scrisese în foi. Noi, ceilalţi, în laşitatea noastră, n-am avut curajul să spunem asta, deşi gândeam la fel. Am fost la un pas să o aplaudăm, iar profesorul asemenea, mi s-a părut.

Connie şi Grace erau, pe rând, interpret şi scrib. Când una îi traducea lui Ellen ce se discuta în clasă sau spunea cu voce tare ceea ce avea Ellen de întrebat sau comentat, cealaltă lua notiţe. Universitatea i le pusese la dispoziţie, aşa cum fac toate şcolile aici, şi era deja al treilea an de când o însoţeau la cursuri. Pentru grupul de studiu din serile de miercuri avea pe altcineva, iar la socializările de joi seara se descurca singură. Putea să citească pe buze şi, cu puţin efort, şi cuvintele ei, deşi stâlcite, erau inteligibile.

La cursul unde am spus despre Ceauşescu, a venit în pauză la mine şi m-a rugat să-i povestesc mai multe despre România şi despre comunism. Rămăsese şocată când am spus că ne predau Marx în gimnaziu şi că mâncarea se dădea pe bonuri. Am vorbit cu ea fără interpret, la început reţinută, de teamă că n-am să pot s-o înţeleg sau că n-am să pot să comunic cu cineva care e altfel.

Ellen e pe cale să-şi termine doctoratul de-acum. Lucrează la acelaşi laborator, care face programe de transformare voce-text şi text-voce. De câte ori îmi amintesc de ea, primul gând este cât de norocoasă a fost că s-a născut într-o parte de lume care i-a permis să aibă o viaţă normală, într-un sistem în care în fiecare zi i se repetă ce poate să facă, nu ce nu poate.

A-nceput de azi să cadă câte-un fulg

De data asta nu e butaforie. S-a aşezat nu doar în curtea conacului vecin, ca astă vară, ci şi pe acoperiş, pe stradă, pe terenul liceului şi pe balustrada balconului meu.

Tocmai vorbeam în ţară şi povesteam că e vreme bună, când m-am uitat pe geam şi-am crezut că mi s-a înceţoşat brusc vederea. A nins viscolit, cu fulgi mici, vreme de vreo 15 minute. S-a oprit brusc, parcă din buton, şi într-o oră, deja nu mai rămăsese nici o urmă.

Curioşilor le spun că legenda iernilor canadiene, care ţin 8 luni şi aduc geruri de minus 40 de grade şi zăpezi de doi metri, a apus. Anul trecut a fost primul noiembrie fără ninsoare din ultimii 150 de ani, iar după el a urmat o iarnă uscată şi blândă. Cum să fac să o aduc şi anul ăsta?

An după an

Mă îndeamnă Raluca să mă uit înapoi şi să fac recapitularea vieţii mele, aşa, fără un motiv anume. Obişnuiesc să-mi evaluez trecerea prin lume la fine de an sau înaintea aniversărilor rotunde, dar o fac doar cu mine de faţă. Dar ce spun eu, luminiţele de Craciun s-au aprins pe la balcoane şi ferestre, iar în hol, jos, bradul stă ţanţoş de câteva zile, de unde deduc că Anul Nou e pe-aproape. Să purced, deci.

Mi-a povestit mama de atâtea ori cum, chiar în ziua în care am împlinit un an, am mers prima dată neţinută de mână, încât chiar cred că-mi amintesc scena. Nu ştiu, se poate verifica în vreun fel?

La fel şi aproape de doi ani. Mă văd, cârnă şi ciufulită, stând pe genunchiul bunicului meu, care avea să se stingă la puţină vreme după aceea. Parcă-i simt mâna aspră mângindu-mă pe cap şi obraji, dar, iaraşi, nu pot spune că aşa s-a întâmplat ori doar aşa aş fi vrut eu să se întâmple.

De pe la trei ani îmi amintesc că mergeam cu tata de mână prin oraşul copilăriei şi repetam cu voce tare, după el, literele de tipar de pe firma magazinului universal, a cinematografului sau a librăriei. Ţin minte limpede cum, la bibliotecă, tata mi-a dat un ziar şi mi-a spus, mândru, „citeşte titlul”. Şi mă aud: Lomânia Libelă. Da, am fost peltică până pe la 5-6 ani.

La 4 ani şi un pic, la grădiniţa cu program prelungit, mi-a fost teamă să-i spun educatoarei că supa e sleită şi greţoasă. Am mâncat, dar n-a rămas nici un strop în mine. A rezolvat mama problema a doua zi, cu o fermitate potolită de care numai ea era în stare. Am primit dreptul de a nu mânca dacă nu-mi place.

La 5 ani, am fost cu mama la Herculane şi mergeam să vedem licuricii seara. Mi-l aduc aminte şi pe turcul care vindea bragă la Orşova, privind în zare la ceea ce fusese, până cu puţini ani în urmă, insula Ada Kaleh.

La 6 ani fără o lună, au vrut părinţii să mă dea la şcoală. Când le-au spus că trebuie hârtie de la minister, m-au mai lăsat un an la grădiniţă.

Când a fost să intru la şcoală, la aproape 7 ani, era cât pe ce să nu mă primească. Aveam 18 kile cu tot cu coteţ, vorba lui tata, iar norma era de 20. După cât timp se clasează falsul în acte publice?

În clasa a doua, la 8 ani, învăţătoarea i-a chemat pe ai mei la şcoală să le spună că mă joc cu beţişoarele în loc să fiu atentă. Părinţii nu s-au îngrijorat, ştiam deja materia. Avantajul de a fi soră mai mică.

În clasa a patra, la 10 ani, i-am rugat pe mama şi tata în lacrimi să mă lase să mă duc la Oneşti dintr-a cincea, să pot face gimnastică şi să ajung Nadia. Nici nu m-au lăsat să termin propoziţia.

Gimnaziul a avut puţine istorii memorabile. Una e că mergeam la orele de gimnastică fără să ştie ai mei, până m-am îmbolnăvit pentru că nu mâncam nimic. Nimic. La propriu. A doua e că la 13 ani m-am calificat la naţională la fizică şi m-au înlocuit, de la judeţ, după o săptămână. Ah, mai e una: m-au scos de pe lista de copii silitori care mergeau în tabără în RDG pentru că ai mei nu erau membri de partid. Ce-aş vrea să ştiu acum cine a făcut asta şi să-i bat obrazul….

La 14 ani, în clasa a opta, învăţam la lumânare, cu păturile pe spate şi şoşonii în picioare, eu pentru treapta întâi, J. pentru a doua.

La 15 ani am început să-mi pun curea lată la sarafan, să mi se vadă talia. Am schimbat cordeluţa tricotată cu una mai îngustă şi mi-am lăsat părul lung. Bine, lung e un fel de-a spune. Cam până la umeri.

La 16 ani am descoperit că am discopatie. M-a scutit de practică agricolă tot liceul, dar m-a chinuit încă vreo 15 ani de-atunci încolo. Revin mai jos.

La 17 ani, când m-am calificat la naţionala de română, proful m-a întrebat dacă am copiat. Când m-am întors cu premiu şi de la naţională, nu mai avea loc în catalog pentru atâtea note de 10.

La 18 ani, în clasa a douăşpea, mi-am scăpat colegii dintr-un tărăboi cumplit. Am minţit pentru ei şi cum erau profii să nu creadă un copil aşa silitor ca mine? Oh, de-ar fi ştiut! Nu aţi  aflat de la mine, da?

De la 19 la 23 de ani, în facultate, într-o serie de 5 fete şi 120 de băieţi, am început să înţeleg că am puteri nebănuite. Mi-e ruşine de mine, a fost perioada în care m-am jucat cu nişte domnişori, suflete sensibile care nu meritau atâta cruzime. Scuze, ce să zic acum.

La 20 de ani de ani, după revoluţie, m-am dus gură cască la întâlnirile care puneau la cale Radio Delta. De atunci n-am mai avut vacanţe, ci doar concedii.

La 23 de ani, după ce-am terminat facultatea, mi-am luat prima casă. 6.500 de dolari. Mai e puţin şi se întorc iar vremurile alea, cred.

La 24 m-a chemat GD la Pro FM. M-am trezit la 4.20 fix vreo 4 ani, să dau bineţe la ştiri. Îmi era coleg de tură un viitor-fost director SRI. Balanţe cu ochelari amândoi, lucru care se pare că îi stimula imaginaţia lui Exarhu la horoscopul ăla inventat de el, la care râdea jumătate de Bucureşti în maşină sau autobuz. Nu mai ştiu cum o chema pe căţeaua lui Strătulă, dar era şi ea în echipa de la matinal.

Între 25 şi 30 de ani am trăit intens. După princpiul work hard, play hard. Motoarele în plin, fără pauză, zile, nopţi, vară, iarnă. Era frumos.

La 31 de ani, m-au chemat câteva etaje mai jos, la TV. A început altă perioadă intensă, în care am devenit musafir la mine acasă.

La 32, mi-am reparat coloana şubredă. Chirurgical. Stop. Stafilococ luat din spital, aşezat frumos pe meninge. Stop. Noroc că sunt ipohondră şi m-am întors la spital. Încă 6 ore acasă şi-aş fi făcut meningită. Şi-atunci să vezi stop.

La 33 şi-un pic, mi-am luat viaţa iarăşi singură în mâini. Prima etapă a noii etape, renovarea apartamentului. 6 săptămâni printre grămezi de moloz sunt o amintire care nu se şterge uşor. Dau sfaturi de supravieţuire, dacă aveţi nevoie.

La 35de ani am devenit Mrs. şi la 36 am schimbat continentul. De atunci trăiesc în ţara în care nu se întâmplă nimic, după cum v-am povestit deja.

Raluca, mulţumită? Să ia leapşa mai departe cine vrea. Cele câteva doamne cu blog pe care le citesc eu au primit-o deja.

Mirări

* Am uitat în ce ţară trăiesc, se vede treaba. Mă tot minunam de azi dimineaţă, de cât de mult se vorbeşte despre logodna Prinţului Williams şi nu înţelegeam de ce. Până mi-am adus aminte cine e, de fapt, şeful statului canadian. În ziua nunţii, cred că o să fie sărbătoare naţională.

* Pregătită de război, am sunat la compania de telefonie să contest 60 de dolari care au apărut aiurea pe factură. Auzisem istorii urâte, mă informasem pe internet, aveam strategiile de atac pregătite. Doamna m-a ascultat, i-am povestit despre sms-urile cu reclame tâmpe pe care le primesc fără să le fi cerut, şi-apoi a spus că da, li s-a întâmplat şi altora, şi că îmi taie cei 60 de dolari de pe factură. Şi eu ce fac acum cu săgeţile otrăvite?

* Cine ştie ce o să facă la anul, cam pe vremea asta, să ridice mâna. Eu, eu! Am luat bilete pentru 21 octombrie 2011 la un spectacol care se joacă doar două zile în Toronto şi pe care n-o să mai am şansa să-l văd decât în Las Vegas după aceea. Ăsta da angajament pe termen lung!

 

Bucătăria canadiană

Mă îndeamnă cunoscuţii, destul de des, să le povestesc despre bucătăria canadiană. Mie-mi vine să le spun că bucătăria canadiană e de două feluri – de casă şi de bloc. Cu precizarea că a doua este, în 99 la sută din cazuri, un colţ din camera de zi, fără lumină directă şi nici altă aerisire decât hota, lucru care limitează dramatic lista de bucate din repertoriul chef-ului domestic, dacă nu vrea să-i miroase şi prosoapele din baie a chiftele ori hamsii prăjite.

În oricare dintre situaţii, bucătăria canadiană trebuie să fie suficient de încăpătoare încât să poată adăposti toate nimicurile inutile care, teoretic, ar trebui să-i facă viaţa mai uşoară utilizatorului bucătăriei, dar nu i-o fac decât mai aglomerată.

De exemplu, acest aparat de tăiat avocado felii, de culoarea avocado-ului, să nu cumva să uite stăpânul la ce foloseşte

Şi mai şi: aparatul de tăiat căpşunile felii:

Sau cel de scos partea albă de la coada căpşunilor:

Morişca de usturoi care seamănă cu o cuşcă de hamsteri:

Şi chestia asta în care se pun măslinele, nici nu ştiu cum să-i spun, că numele de platou nu-l merită:

Locul întâi cu coroniţă îl ia această furculiţă cu baterii, care învârte spaghetele pe ea:

Să mai spun? Coşul de servit felii de baghetă musai, că alt fel de pâine nu încape în el, farfuria pentru ouă umplute pe care încap fix 16 jumătăţi, cea pentru melci din care nu poti mânca altceva, vasul pentru peşte rasol, cel de fiert sparanghelul, furculiţa care face urme de grătar pe carne.

Îţi trebuie pentru toate astea multe rafturi şi sertare şi o bază de date pe care s-o întrebi de fiecare dată unde ai pus scula cu pricina, în caz că-ti aduci aminte că o ai.