Monthly Archives: Octombrie 2010

Canada pe înţelesul americanilor şi-al restului lumii

Un material făcut de Tom Brokaw în februarie, când a fost Olimpiada la Vancouver. Adânci vorbele lui Kennedy: geografia ne-a făcut vecini, istoria prieteni, economia parteneri, iar nevoia aliaţi.

Mai e de remarcat şi râsul aproape în hotote al lui Brokaw când povesteşte cum le-a spus premierul canadienilor, înainte de olimpiadă, să aibă curaj să fluture steagurile şi să nu le fie jenă atunci când câştigă, că nu au de ce să-şi ceară scuze. Parol că aşa a fost!

 

De groază

Nu-i chip să te uiţi la televizor astăzi pe alte canale decât cele de copii ori de cumpărături. Posturile de ştiri vorbesc numai despre avioane izolate la sol, bombe, ameninţări. Obama şi consilierul de securitate au terminat de vorbit, comentariile curg, într-un tablou care seamănă groază printre privitori şi naşte eroi printre cei care au descoperit plotul. Mitul e gata: exista the bad guy, există the good guy, există conflictul, există rezoluţia. Se pun atâtea întrebări tâmpe încât mă întreb unde s-or fi ascuns jurnaliştii ăia buni, care ştiu că există, pe care i-am văzut în alte rânduri. Ori îşi pierde toată lumea minţile când aude despre  pachete suspecte?

Pe canalele de filme sunt numai orori, la propriu. Sânge pe pereţi, urlete, capete tăiate ori zdrobite. Saw 1, 2, 3, 4 şi câte or mai fi rulează în buclă pe un canal, întrerupt doar de Hostel din când în când. Ce amuzant!

La ştirile locale, prezentatorii meteo şi-au pus nişte costume ridicole – măcar cei care citesc ştirile-ştiri au avut bun simţ să nu se costumeze – şi fac glume puerile pe seama lor. După ştirile cu bombe anihilate, vin cele cu case bântuite. Reporteri la pândă de fantome, curţi transformate în false cimitire pentru câteva zile.

În magazine, te împiedici de vrăjitoare pe mătură şi schelete, cranii şi costume de lilieci. De dovleci de plastic cu lumânări electrice înăuntru şi grămezi de bomboane în pungi de câte 3 kg, numai bune de dat la copiii care merg „trick-or-treat-ing”.

La alimentară, altă poveste. Munţii de dovleci de afară mă agresează foarte puţin – îmi place şi portocaliul, şi mirosul de dovleac. Chiar lângă uşă, este unul uriaş, cam de un metru diametru, dar nu e de vânzare. Oamenii cumpără câte 3-4, să-i scobească, să le facă dinţi fioroşi, să-şi sperie vecinii.

Happy Halloween, zic, dacă aşa zice toată lumea în jurul meu, deşi n-am să pricep niciodată pasiunea pentru lucruri legate de urât şi moarte.

Iar noul primar este…

Rob Ford, aşa îl cheamă, dar asta are puţină importanţă pentru cei ce nu trăiesc în oraşul condus de el. Au fost alegeri municipale azi, în zi de lucru, după obiceiul american, dar de fapt cu 10 zile de vot în total. S-a putut vota de sâmbăta trecută, toată săptămâna, în diferite locuri, toate la îndemână, numai să te duci.

S-au dus alţii, eu mă uit la televizor cum la o oră şi-un pic de la închiderea secţiilor s-au numărat deja 97% din voturi. Datele intră în sistem din momentul în care cetăţeanul votează, adică buletinul de vot nu intră într-o urnă făcută dintr-o cutie hidos decorată cu hârtie de ambalat, ci într-un fel de scanner care transmite votul instant la un sistem central. Numărătoarea e o chestiune de secunde, deci.

Cum spuneam, alţii au votat, eu n-am putut, că nu sunt cetăţean, deşi vieţuiesc în această ţară de destulă vreme. Timpii de aşteptare pentru documentele federale de identitate aproape că s-au dublat în ultimii doi ani, de când cu reducerea cheltuielilor publice. S-au dat afară oameni de la secţiile de procesat aplicaţii, nu de la cele de tăiat frunza – de arţar – la câini.

Eu sunt mulţumită că la mine în circumscripţie a ieşit consilierul care a venit să stea de vorbă cu noi când au fost probleme în cartier. Lumea vorbeşte că e un star politic  în devenire şi că peste patru ani ar putea candida la un post mai înalt. Sper să am drept de vot până atunci.

PS Poza e de aici.

Fascinaţia diabolicului

Pun pe seama unei deformaţii profesionale, căpătată în mai bine de 15 ani de ziarisică, neputinţa de a mă desprinde, în ultimele 4 zile, de site-urile care transmit în timp real audierile unui scelerat care a ucis două femei, a agresat sexual alte două şi a furat de 82 de ori, din diferite case, lenjerie de damă, în multe cazuri de fetiţe, chiar.

Personajul nu e un infractor oarecare şi cred că de aici vine fascinaţia cu care toată ţara, şi nu numai, urmăreşte dezvăluirile sordide din tribunal. Este povestea cu care începeam acest blog, cândva în mai. Faptele se petrecuseră deja de câteva luni, şi, aşa cum anticipam atunci, n-au dispărut nici o clipă din dezbaterea publică. Pentru că într-o ţară în care nu se întâmplă mare lucru, un asemenea eveniment captează conştiinţa publică pentru multă vreme.

Sceleratul este comandantul celei mai mari baze aeriene din Canada, o unitate specială care asigură transportul trupelor în Afganistan sau în locuri de antrenament şi al ajutoarelor în zone calamitate. Se ocupă, de asemenea, de transportul demnitarilor. Colonelul Russell Williams a pilotat avioane în care s-au aflat prim-miniştri canadieni, miniştri, guvernatori, parlamentari. În 2005, a fost chiar pilotul Reginei Marii Britanii, lucru speculat acum de ziarele britanice, iar CBC, postul public de televiziune, a difuzat o secvenţă în care cei doi dau mâna. O captură (de aici); Williams e cel din stânga, cu mâna la chipiu:

Extistă, de asemenea, fotografii mai recente cu el şi alţi demnitari, făcute după ce colonelul începuse să intre pe furiş în case şi să fure lenjerie, câteva chiar după ce omorâse deja o femeie. Un exemplu  (de aici): Williams  (în mijloc) cu ministrul apărării, în ianuarie 2010. La vremea aceea, omorâse deja o femeie.

Russell Williams va fi obiect de studiu pentru psihologii criminalişti. Cei pe care i-am văzut deja la televizor spun că nu există în istoria criminologiei un astfel de caz, în care făptaşul să fi ocupat o funcţie atât de înaltă, cu o asemenea răspundere în societate şi să fi mascat atât de bine viaţa dublă pe care o ducea.

În diabolismul lui pervers, Williams intra în case pe care le studia înainte, proba piese de lenjerie pe care le găsea în sertare şi se auto-satisfăcea în patul victimelor în faţa unui aparat foto. Pleca apoi cu „trofeele” sale, pe care le aşeza meticulos în pungi şi cutii. Pozele le descărca în calculator şi avea grijă să scrie toate detaliile spargerii – zi, oră, cât a stat, ce a găsit, dacă au fost incidente. În câteva cazuri, a ieşit cu câteva secunde înainte să fie prins de locatarii casei, întorşi pe neaşteptate. N-o să pun link-uri către pozele pe care monstrul şi le-a făcut în dantele sau costumele de baie ale unor copii de 12 ani. E plin Google Image de ele şi cine e curios le poate găsi şi fără ajutorul meu.

După un an şi jumătate de furat, a trecut la atacuri sexuale. A intrat mascat peste două femei, una dintre ele vecina lui de peste drum, le-a legat, le-a dezbrăcat şi fotografiat, s-a fotografiat şi pe el gol, lângă ele, şi a plecat. Poliţiştii au dat abia atunci alarma în orăşelul în care s-au petrecut atrocităţile, aflat în apropierea bazei miliare.

Au urmat două crime a căror descriere te face să verşi. O colegă de-a lui Williams, caporal şi însoţitor de zbor pe avioanele care tansportă demnitari, şi o tânără care locuia singură, nu departe de casa lui. Le-a lovit, le-a violat de nenumărate ori, s-a îmbrăcat cu hainele lor, le-a pus pe ele să-i pozeze, pline de sânge, în lenjerie, a fotografiat şi a filmat TOT. Uneori cu camera pusă într-un unghi care să prindă scena, alteori cu camera în mână. Există pe film bătăile, există violurile, există inclusiv momentele în care cele două îşi dau ultima suflare.

(sursa foto)

A fost prins la o săptămână după a doua crimă, după ce poliţiştii au constatat că urmele de cauciuc şi de pantofi găsite lângă casa victimei se potrivesc cu maşina şi pantofii lui. A recunoscut atrocităţile pe care le-a făcut într-un interviu de peste 10 ore, condus magistral de un detectiv specializat în psihologie comportamentală.

Detaliile crimelor au fost făcute publice în ultimele trei zile, la audierile din tribunal. Procurorii au decis, înţelept, să nu facă publice filmele, ci doar descrierea lor şi câteva poze cu Williams, dar niciuna cu victimele. Au mai decis că jurnaliştii nu vor avea dreptul să filmeze sau fotografieze în sala din judecată, dar vor putea folosi telefoanele sau laptopurile ca să transmită în timp real. Singura înregistrare video pe care au dat-o presei este o variantă editată a interogatoriului.

Am stat, aşadar, de luni, conectată permanent la două site-uri de ştiri şi la Twitter, mai întâi curioasă în faţa unui demers tehnologico-jurnalistic fără precendent. Curiozitatea s-a transformat în şoc şi mai apoi în greaţă, pe măsură ce apăreau detaliile faptelor comise de acest monstru. Şi cu toate astea, nu m-am putut desprinde de site-uri, aşa cum nu pot înceta să mă gândesc la povestea asta.

Cuvântul „fascinant” din titlu nu-mi aparţine. Este folosit de toată presa pentru a descrie acest subiect. Un psihiatru spunea, aseară, că mintea umană este fascinată de ceea ce nu înţelege. Un fost comisar spunea că poliţiştii nu încearcă niciodată să înţeleagă un agresor sexual, ci doar să-l prindă. Tocmai ca să nu cadă în capcana fascinaţiei.

Dezbaterea va continua şi după condamnarea lui Williams. A primit închisoare pe viaţă, fără drept de a cere eliberare condiţionată mai devreme de 25 de ani. Una dintre componentele dezbaterii este felul în care presa a prezentat acest caz – aspect pe care l-am urmărit în paralel, cu un alt fel de fascinaţie şi care va intra în manualele de jurnalism ale epocii digitale. O sa revin, sunt multe de spus despre asta.

Până atunci, dacă vă fascinează minţile diabolice şi aveţi trei sferturi de oră, uitaţi-vă la acest documentar. Spune toată povestea.

Mă înec în ochii mei

 

Am purtat ochelari jumătate din viaţă, asta după ce jumătate din cealaltă jumătate am refuzat să-i port, deşi aveam nevoie, întâi de teamă să nu fiu strigată „aragaz cu patru ochi”, apoi din cochetărie.

E drept, erau oribili ochelarii pe care unchiul de la Bucureşti mi-i expedia, făcuţi după reţeta trimisă de părinţi. Lentile pentru astigmatism nu se făceau decât la capitală în vremea copilăriei mele, aşa că mă alegeam de fiecare dată cu nişte rame cât jumătate de faţă, din plastic gros, maro sau cărămiziu. Abia dupa ce am început facultatea am avut prima pereche de ochelari pe care am purtat-o cu drag. Să nu exagerez, nu cu drag, ci doar fără jenă.

Am mers atunci la un atelier de optică de pe lângă Casa de Modă Venus şi am probat câteva zeci de perechi de rame până le-am găsit: fine, din metal uşor, urmărind linia sprâncenelor, abia se vedeau pe faţă. Şi tot nu-i purtam tot timpul, deşi medicul mă avertizase să nu-i dau jos decât când dorm. Îi ţineam în geantă şi-i puneam la ochi doar la cursuri şi acasă, la televizor.

Abia la câţiva ani după ce-am terminat şcoala m-am împăcat cu ochelarii mei şi i-am acceptat ca element ne-negociabil în viaţa şi pe faţa mea. Un dat împotriva căruia nu mai avea rost să lupt, câtă vreme nu puteam să-l schimb. Întâmplarea care m-a împrietenit cu ochelarii s-a petrecut într-un club, unde venisem cu mai mulţi colegi. Unul dintre ei m-a întrebat de ce mi-am scos ochelarii şi i-am pitit rapid în geantă. „Pentru că nimeni din club nu mai poartă ochelari”, i-am spus, privind în jur ca să-i demonstrez că aşa e. „Şi nu vrei să fii singura altfel?”

Nu mai cred de mult că ochelarii sunt un motiv de jenă,  aşa cum nu cred nici că sunt dovada multor cărţi citite. Nu simt nevoia să solidarizez cu tabăra ochelariştilor şi nici nu-i invidiez pe cei care nu poartă ochelari. Pur şi simplu unii oameni au nevoie de ei, alţii nu. Mi-am găsit, de mai bine de 10 ani, o formă cu care m-am împăcat – fără ramă, cu braţe subţiri, aproape invizibili – şi fără ei parcă nu sunt întreagă.

Asta era valabil până ieri. Azi, aşa, într-o doară, am decis să renunţ la ochelari. Cum vederea mea nu e chiar de vultur, tot am nevoie de ajutor. Vreau să încerc lentilele de contact. Acum câţiva ani, mă sfătuise un doctor să-mi pun lentile care să-mi corecteze miopia. „Şi cu astigmatismul cum rămâne?” „Păi purtaţi ochelari doar pentru astigmatism.” Aha, foarte inteligent domnul doctor! Dacă tot am ochelari, de ce să-mi mai bat capul si cu lentile?

Acum au apărut lentile care corectează şi astigmatismul, dar am altă nelinişte: s-ar putea să fie şi albastre? Ştie cineva?

LE: Uf, ce omisiune! Nu înţelege lumea accesul de narcisism. În poza de la începutul postului am ochi de plastic, din ăia de care vreau să-mi iau acum, albaştri. Am dat de un site care te lasă să-ţi pui lentile de contact şi farduri felurite, să vezi cum arăţi în caz că te apucă pofta de schimbare.

Ziua Recunoştinţei

Când se adună deadline-urile, nici un weekend lung nu mai ajunge pentru a şterge praful de pe blog. A fost, deci, Ziua Recunoştinţei, în varianta ei canadiană, mai devreme decât cea americană, mult mai cunoscută ne-nord-americanilor.

Nu, n-a graţiat guvernatorul (cel nou) nici un curcan. Cel din care m-am infruptat, măiastru pregătit de gazdă, e dovada (moartă) a faptului că toţi curcanii cărora le-a fost scris să devină friptură nu şi-au putut depăşi condiţia.

E o întreagă teorie şi istorie a acestei sărbători în Canada. În fapt, e un fel de Ziua Recoltei, un prilej ca omul să-şi manifeste recunoştinţa pentru rodul pământului şi să spere la belşug mai mare anul care vine. Se sărbătoreşte în a doua zi de luni din octombrie, cu o lună şi jumătate mai devreme decât în US. Mi-au spus surse informate că motivul ţine de climă şi de faptul că în Canada recolta se coace mai devreme.

Dincolo de festinul cu dovleci, curcan şi plăcinte, mi-am propus să mă gândesc în fiecare zi la lucrurile pentru care sunt recunoscătoare şi pe lângă care se întâmplă să trec nedrept, fără să le bag în seamă. Ieri, de pildă, am fost recunoscătoare că există pe lume antibiotice care vindecă abcesul dentar (nu al meu, mulţumesc pentru grijă). Azi i-am fost recunoscătoare vecinului de 87 de ani, asumaţi cu mândrie, care ştie să dea bineţe şi să-şi ia rămas bun în 32 de limbi, pentru că aşa înţelege el să le spună bun venit celor noi în Canada. Are bunic ucrainean, bunică norvegiană şi mamă scoţiană. De azi, ştie să spună şi Bună ziua şi La revedere.

Sunt lucruri mici, pentru care mă bucur zi de zi, alături de faptul că sunt întreagă şi funcţionez în parametri optimi şi (aproximativ) la fel sunt toţi cei de care-mi pasă. Dacă ştie cineva un motiv de recunoştinţă mai important, să ridice mâna.

Moineşti

Era ultimul lucru la care mă aşteptam atunci când am ajuns din nou în oraşul copilăriei. Un complex comercial canadian, căruia i se făcea reclamă prin bannere prinse de-a latul străzii. Nu, nu m-am dus să văd cât de canadian e magazinul. Pentru altele venisem.

Nu mi-am iubit oraşul câtă vreme am locuit în el. Din momentul în care am început să înţeleg cât de cât ce se întâmplă în jurul meu, mi-am dorit să plec de acolo. Am învăţat şi-am luat coroniţă tot liceul ca să pot intra la o facultate  bună, de unde să prind repartiţie într-un oraş mare, cu teatru şi filarmonică. Alesesem Electronica şi secţia Aparatură de Bord după un criteriu extrem de pragmatic: cu buletin de Moineşti, aveam aproape garantat un loc la fabrica de avioane din Bacău. Oraş cu teatru şi filarmonică la vremea aceea. A venit Revoluţia, dar tot Aparatură de Bord am făcut. Nu ca să lucrez în Bacău, ci pentru că era cea mai uşoară secţie din Electronică, iar interesele mele profesionale migraseră, între timp, aşa că nu mai vroiam decât diploma, obţinută cât de uşor se putea.

Până acum câţiva ani, n-am petrecut la Moineşti mai mult de un weekend – două pe an. Mergeam să-mi văd părinţii, să respir aer curat, să cumpăr fragi la găleată vara şi să mănânc smântână care se face ca untul dacă o ţii la frigider. Dădeam bineţe oamenilor care mă salutau şi observam, cu fiecare an care trecea, că recunosc tot mai puţini dintre ei. Mă simţeam ciudat când colegi de serviciu de-ai părinţilor, pe care-i salutam respectuos în şcoala primară, îmi spuneu „sărutmâna” pe stradă. Şi de fiecare dată, la plecare, mă întrebam cum pot oamenii să trăiască într-un oraş fără teatru şi filarmonică. Teatrul şi filarmonica erau, de acum, figuri de stil, desigur.

Şederile mele la Moineşti au devenit mai lungi abia de când am plecat din ţară. Şi atunci am început să-mi redescopăr oraşul şi să-l îndrăgesc. Se întâmplă la Moineşti lucruri care par a fi dintr-o altă Românie decât cea despre care citesc în ziare, pe internet.

Ca în orice oraş normal din lume, dacă nu ai internet acasă, mergi la biblioteca publică. În Moineşti, biblioteca are un sediu nou şi câteva zeci de calculatoare, aproape mereu ocupate.

La piaţă, încă se mai găsesc roşii cu gust de roşii, borş de putină şi lapte proaspăt muls. Acum trei săptămâni, era expoziţie de ciuperci de pădure – roşcove, ghebe, hribi, nici nu mai ştiu cum le spunea – în lăzi aliniate printre găleţile cu măceşe şi cătină, toate vândute la preţuri derizorii, dacă iei în considerare de câtă muncă e nevoie ca să le culegi.

Parcul Tei, prin care trecea drumul spre şcoală, are gard şi bănci noi. Primăvara făceam aromaterapie acolo, sub crengile încărcate de flori. Monumentul eroilor Independenţei, unde am devenit pionieră, e îngrijit şi încă simbol pentru ceremonii în zile de sărbătoare.

Dar cel mai uimitor în Moineşti este spitalul. Clădirea albastră, în faţa căreia se construieşte acum un nou compartiment de urgenţe, nu spune mare lucru despre ceea ce se găseşte înăuntru, aparate demne de orice spital de oraş cu teatru şi filarmonică. Spune şi mai puţin despre profesionalismul şi sufletul oamenilor care lucrează acolo. Vin pacienţi din toată Moldova la spitalul din Moineşti pentru că au auzit că nu trebuie să-şi aducă medicamente şi pansament de acasă. Vin doctori din toată Europa la spitalul din Moineşti să opereze la Zilele Medicale. Cum reuşesc oamenii aceia să rămână oameni când sistemul îşi bate joc de ei într-aşa un hal, mi-e greu să înţeleg, dar mă face să-i respect infinit mai mult. Sunt oameni despre care nu scrie nici un ziar.

Uimitori mi s-au părut şi cei câţiva elevi de liceu, voluntari la o acţiune de recuperare a aparatelor defecte de prin case, care opreau respectuos trecătorii şi îi treceau pe listă pe cei care aveau ceva de aruncat. Mi-am amintit cât de lipsită de conţinut era noţiunea de voluntariat pe vremea când eram eu elevă. Când m-a oprit pe trotuar o fetiţă cu tricou verde, am lăsat-o să-şi spună poezia şi-apoi i-am mulţumit că face asta pentru oraşul din care, la vârsta ei, nu-mi doream decât să plec.