Despre veveriţe nărăvaşe

Aţi putea spune că e tare frumos să trăieşti într-un oraş în care pescăruşii vin să-ţi mănânce din palmă, gâştele sălbatice opresc circulaţia pe autostradă, ratonii se plimbă în voie prin curtea din spate, iar veveriţele se aşază lângă tine pe bancă. Sana, proaspăt întoarsă de la umbră de arţari, s-a veselit tare la întâlnirea cu micile animale despre care am învăţat la şcoală că trăiesc în sălbăticie, dar care s-au urbanizat  în Canada. Doar că sub aparenţa de făpturi drăgălaşe stau uneori bestii imposibil de stăpânit. Nu mă credeţi? Să vă povestesc despre o veveriţă nărăvaşă.

Să fi fost acum 3 ani, prin iunie, la o întâlnire cumva oficială. Nişte domni şi doamne de pe-aici în căutare de colaborări cu România, eu pe post de măgăruş, adică cel care prinde mingea la mijloc şi o dă mai departe, când la unul, când la altul. Şedinţa, să o numim aşa, avea loc în casa uneia dintre participante. Casă cochetă, nici mare, nici mică, într-un complex rezidenţial împrejmuit de un parc. Un parc canadian, un fel de pădure cu alei, ca să aveţi o imagine mai exactă.

Stăteam toţi în jurul mesei din sufragerie, cu instalaţia de teleconferinţă în mijloc, cu bloc-notes-urile pregătite, îmbrăcaţi gomos, ca de întâlnire oficială. Costume stricte, cămăşi scrobite. La un metru şi jumătate de masă – uşa terasei spre curtea din spate, nedespărţită de parc nici măcar de un gard. Aşa e obiceiul aici, oamenii nu prea au garduri. Gazda ne oferă apă şi cafea, apoi decide să oprească aerul condiţionat şi să deschidă uşa terasei. Lasă, totuşi, plasa de ţânţari la locul ei.

Şi începe convorbirea transatlantică pentru care ne strânseserăm. Oamenii de la masă vorbeau altă limbă decât cei de la telefon, m-am prins repede. Şi nu mă refer la engleză vs. română, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Creşte tensiunea, cei de la telefon ridică tonul, cei de la masă rămân paf. Oameni cu zeci de ani de afaceri grele în spate nu auziseră în viaţa lor răcnete la discuţii de afaceri.

Eu la mijloc, cum spuneam, privind spre uşa terasei, uşor jenată că vin din ţara în care oamenii urlă la telefon la alţi oameni care vor să le dea bani. Văd pe terasă o veveriţă. Drăguţă foc, ţopăind de colo-colo. Se caţără pe un ficus, coboară, urletele continuă, la masă linişte, veveriţa se face că pleacă, la masă începe cineva să vorbească, eu traduc, tonul revine la normal, veveriţa se întoarce, iar trebuie să intervin şi în timp ce mă concentrez să găsesc cuvinte politicoase, o văd pe stăpâna casei sărind de pe scaun şi aproape plonjând peste masă, spre uşa terasei. O doamnă.

Go! Go! Leave! Nici nu mai ştiu ce îi striga doamna veveriţei care, în cele 15 secunde în care mi-am luat ochii de la ea, se urcase pe plasa de ţânţari, luase poziţia Dan Grecu la inele şi începuse să-şi golească vezica. Spre interior. Acum, mică veveriţa, dar cred că nu avea decât vezică în ea. Şi volum, şi presiune. Doamna loveşte  în plasă cu coada unei mături, găsită de un domn săritor în bucătărie. Veveriţa îşi vede liniştită de-ale ei. O altă doamnă vine cu o oală cu apă şi e gata să o arunce peste veveriţă. Stăpâna ţipă nu, se strică parchetul! Dar măcar nu miroase, îmi spun în sinea mea.

La telefon se făcuse linişte. La capatul canadian al firului era mai multă zarvă decât la cel românesc, ceea ce îi destabiliza puţin pe cei de acolo. Mi s-a părut că a trecut o veşnicie până cînd veveriţa a zbughit-o, cu o mutriţă uşurată. Şi am avut senzaţia că a lăsat în urmă cam 5 litri de lichid.

Răvăşită, stăpâna casei, a uitat pentru ce ne strânseserăm şi a fugit să aducă ceva de curăţat. Am uitat să spun că deja o suspectam pe doamna de ceva OCD, observasem cum ridică fiecare firmitură care cădea pe jos şi cum intra în baie de fiecare dată după ce o folosea cineva, ca să alinieze prosoapele ca în filmul ăla cu Julia Roberts. Doamna a adus nişte zemuri, ne-a invitat să o ignorăm şi să continuăm teleconferinţa, şi s-a pus pe curăţat.

Întâlnirea s-a încheiat rapid, cu asigurări de ambele părţi că discuţiile vor continua. N-a mai existat o continuare, ceea ce cred că le-a salvat domnilor canadieni nişte milioane. Stăpâna casei – m-am întâlnit cu ea acum vreo două luni – ar împuşca toate veveriţele din lume, dacă ar putea.

Iar eu, de atunci, de câte ori văd o veveriţă nu pot să mi-o închipui altfel decât în poziţia Dan Grecu la inele. Râd de mă prăpădesc când îmi aduc aminte episodul ăsta. Dar dacă era casa mea, aş mai fi râs aşa?

Anunțuri

3 responses to “Despre veveriţe nărăvaşe

  1. he he, ti-am povestit despre veveritele din curtea Institutului italian de cultura care, la fel ca in povestea ta (oare e doar nevoia de a urina sau e un protest in gestul acesta?), se apropie de oameni, li se uita fix in ochi si umezesc mesele din cafenea sau scaunele. (nu cred sa am OCD, dar misofobie cu siguranta: in ciuda tartei cu ricotta si a unui expresso bun de tot care se pot cumpara acolo eu nu ma mai asez . In picioare si cat mai departe de copaci si cu inima cat un purice pentru ca nu stiu daca veveritele iti sar in cap sau nu.)

  2. Eu mor de ras, dar de atunci ma tin departe de veverite. Insa tot ma intreb unde a incaput atata volum de 3,14-3,14 in ea. Episodul urmator va fi cu ratoni, care nu doar uda, ci dau si cu gheara daca ii superi.

  3. Pingback: Musafir | Observaţii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s