Monthly Archives: August 2010

La şedinţă

V-am spus că mă duc la şedinţă, la palat, să văd cum un politician şi nişte poliţişti vin şi discută cu oamenii despre problemele cartierului lor. Palatul m-a dezamăgit. Partea la care am avut acces e decorată în alb, bej, crem şi ivoire, cu accente de auriu. Palid, fără personalitate. Miroase a îmbătrânit, parcă puţin şi-a naftalină, ca o prăvălie de vechituri.

De la poliţie sunt trei. Kelly este şefa departamentului de prevenire a infracţiunilor, Dave se ocupă de infracţiuni majore, iar Tony conduce ancheta în cazul care a răscolit cartierul acum câteva săptămâni. Dezvoltă, pe rând, slide-urile care arată că zona în care stau e printre cele mai sigure din Toronto.

Kelly poartă uniformă. E scundă, bine legată şi extrem de energică. Surprinzător, meseria n-a masculinizat-o. Ţine totuşi să ne spună că poate dărâma dintr-o lovitură o uşă cu lanţul pus, asta ca să ne explice că lanţul nu face mare lucru în faţa hoţilor, la o adică.

Dave face muncă de birou, se vede. Pantaloni călcaţi, cămaşă scrobită, servietă. Spune câteva generalităţi şi apoi se retrage să ia notiţe. În cele şapte slide-uri pe care le-a prezentat, ne-a dat de patru ori telefoanele la care putem suna când vedem ceva suspect în cartier. Invitaţie deschisă la pâră, v-am spus eu.

Tony e omul de teren. Blugi, tricou neglijent, insigna la cingătoare şi pistolul asemenea. Plin de poante şi de ponturi despre cum putem deveni mai vigilenţi. De la el am învăţat un cuvânt nou – bawdyhouse. Bordel, adică. Toată lumea e curioasă ce s-a întâmplat cu femeia care a căzut de la etaj, dacă mai erau şi alte bordeluri în clădire, însă ne spune politicos, dar ferm că, atâta vreme cât investigaţia nu s-a încheiat, nu poate da nici cel mai mic detaliu.

Denzil e consilierul municipal al circumscripţiei, nu parlamentar, cum am crezut. E bronzat, abia s-a întors din Grecia, după cum aud că-i spune vecinei de deasupra, cunoştinţă veche, expertă în petiţii la toate instituţiile care primesc petiţii. Este consilier de 16 ani, dar arată ca şi cum a terminat anul trecut facultatea. Ia şi el notiţe conştiincios şi ne încurajează să-l sunăm de câte ori avemo problemă care-i intră în atribuţii.

În camera cu miros de anticariat s-au adunat cam 100 de oameni, îngrijoraţi că în cartierul lor se petrec lucruri necurate. E un amestec de pensionari gomoşi cu accent britanic ori irlandez – vecinii mei – şi tineri de toate culorile, cu accent de prin toate colţurile lumii – chiriaşi în blocurile de peste drum. Mă mişcă profund o femeie venită din Africa de patru ani, care spune că a ales cartierul ăsta liniştit şi sigur pentru că acolo de unde vine trăia în teroare. E convinsă acum că deviza poliţiei, To Serve and Protect, nu-i o vorbă în vânt. Îi dau lacrimile când le mulţumeşte poliţiştilor şi consilierului că au venit să stea de vorbă cu oamenii, pentru că la ea în ţară aşa ceva ar fi fost de neînchipuit.

Şi la mine în ţară, îmi vine să spun, dar tac.

Anunțuri

– Attention, this is not an emergency!

Vocea managerului blocului răsună metalic din difuzorul de lângă bucătărie. Accent cunoscut. Îl cheamă Bogdan şi se ocupă de bloc de câteva săptămâni. După trei semnale ca de goarnă, îi  linişteşte mai întâi pe cei mai nevricoşi, nu care cumva să creadă că e vreun incendiu. Ne spune apoi, la 8 şi jumătate seara, că avem din nou apă, după ce toată ziua a fost oprită, ca să poată fi reparată o conductă care inundase al treilea nivel al parcării. Ne mai spune că în curând vom putea porni şi aerul condiţionat, oprit din cauza aceloraşi lucrări.

Acum trei ore şi mai bine, la 5 si două minute fix, îl auzisem, tot la difuzor, cerându-şi scuze că lucrările nu s-au terminat la 5, aşa cum fusese anunţat, dar că se vor încheia în cel mult o oră. La 6 fără 10 ne-a spus că treaba e gata, dar trebuie să vină oamenii de la primărie să dea drumul la apă. Au venit în două ore şi jumătate.

Bogdan ne mulţumeşte tuturor pentru răbdare şi înţelegere şi, îl văd pe camerele cu circuit închis, se grăbeşte să rezolve şi treaba cu aerul. În vreme ce în România miroase a toamnă, după cum aflu de la telefon, aici este, de două zile, avertizare de caniculă şi umiditate. Piscinele publice stau deschise până târziu, la fel si bibliotecile şi centrele comunitare – spaţii climatizate unde se pot răcori cei care nu au aer condiţionat acasă. Sau cărora nu le merge aerul condiţionat.

În duminica în care sala de sport pentru femei s-a mutat în locul celei de bărbaţi şi viceversa – da, sunt săli separate, cred că are legătură cu faptul că, la început, în bloc stăteau mai mult familii de iranieni, dar nu sunt sigură – Bogdan a venit în inspecţie la 8 dimineaţa să vadă cum s-a făcut mutarea şi să dea bineţe sportivelor matinale.

******

S-a făcut 11 între timp şi aer condiţionat tot nu e. Afară e şi mai rău decât în casă. A plouat şi parcă iese abur din pământ. 28 de grade, feels like 35, după cum spune site-ul care arată starea vremii. V-am mai spus că e 11 noaptea? Pe canalul 59, care-mi arată camerele de supraveghere de la parter şi de la intrările în bloc, Bogdan e star: în toate cadrele, la toate intrările, la diferenţă de câteva secunde, alergând, vorbind la telefon. Mă întreb unde a lucrat în România şi dacă a stat vreodată până la miezul nopţii să rezolve o problemă de serviciu.

Întâmplări din ţara unde nu se întâmplă nimic (6)

Vorba Monicăi, ţara nu se întâmplă nimic în afară de chestii rafinate. Nu crime, nu droguri, direct arestarea unor suspecţi de terorism. Ca de obicei, pâra a funcţionat şi nişte oameni vigilenţi i-au turnat pe complotişti. Acum, guvernul face iaraşi apel la comunităţile de imigranţi să-i toarne pe ai lor, dacă văd că nu se poartă cum trebuie.

Există şi un element simpatic în povestea asta. Unul dintre cei arestaţi a participat acum doi ani la selecţiile pentru Canadian Idol. Plin de talent, ia uitaţi:

Later Edit: Suspectul cu pretenţii artistice făcuse, se pare, tot efortul să pară un cetăţean onest. Este absolvent de medicină la una dintre cele mai bune universităţi canadiene, a fost într-o misiune umanitară în Pakistan după un cutremur, iar acum era patolog legist la un spital mare într-un oraş din estul provinciei. La facultate şi la lucru, nu purta niciodată haine tradiţionale pakistaneze, ci jeans şi cămăşi. La audiţia pentru Canadian Idol, spune că a venit în Canada în 2005 şi vorbeşte cu accent. Adevărul e că este născut în Montreal şi are o engleză impecabilă. Când începe să cânte, accentul îi dispare, de altfel. Cei care îl cunosc sunt şocaţi, pentru că „părea normal” şi nu vorbea niciodată despre religie.

Din nou despre normalitate

Hmm, aproape că mă jenez să povestesc cum m-a trăznit din nou normalitatea în cap, de data asta sub formă de bilet găsit în uşă. V-am spus, doar, că încă nu m-am obişnuit să fiu respectată ca plătitor de taxe şi cetăţean (în sensul civic, nu strict tehnic, adică deţinător de paşaport).

Se pare că întâmplarea care a adunat zeci de poliţişti sub geamul meu acum câteva săptămâni i-a îngrijorat pe mulţi dintre vecinii de cartier. Oameni liniştiţi, molcomi şi discreţi, cărora nu le place cu nici un chip să ştie că atât de aproape de casa lor se petrec lucruri ruşinoase. Cum adică să fie saloane de masaj erotic într-un bloc onorabil, la doi paşi de şcoală?

Şi ce credeţi că au făcut cetăţenii îngrijoraţi? Ce era normal. Eu n-aş şti unde să depun plângere şi oricum nu mi-ar fi ars, pentru că m-aş fi gândit că la orice birou de plângeri e coadă mare şi, oricum, nu mă ascultă nimeni. Cetăţenii cu vechime ştiu însă unde să se ducă şi mai ştiu că vor fi ascultaţi: la parlamentarul care-i reprezintă.

Dacă mi-ar fi povestit cineva episodul ăsta, aici aş fi izbucnit în râs şi-aş fi spus, bine, acum că ne-ai dat poanta, spune-ne şi ce s-a întâmplat de fapt. Să leşin şi alta nu când am găsit azi în uşă misivă de la parlamentarul care se ocupă de cartierul meu cum că e mare adunare pe 31, convocată în urma numărului mare de plângeri sosite de la oameni revoltaţi. Vine şi şeful secţiei de poliţie care are în grijă zona, să vadă ce-i nelinişteşte pe oameni şi cum îi poate ajuta.

Mărturisesc că eu aşa ceva n-am crezut că există. Un politician care să bage în seamă petiţiile celor care i-au dat de lucru şi care-i plătesc salariul şi un poliţist care se cere singur în joc să vadă dacă oamenii lui pot ajuta.

Întîlnirea se ţine în palatul unde ieri venise iarna şi noaptea se transformase în zi. Pe 31 seara am program, aşadar. Vreau să văd, să aud, şi-apoi să strig „se poate”. Va fi, sunt sigură, o experienţă iniţiatică. Bine, recunosc, faptul că o să văd palatul pe dinăuntru e un imbold.

Notă: Mi-e şi mai jenă să povestesc despre asta când citesc la ce nivel a ajuns nesimţirea politicului în România şi ştiu că majoritatea celor care trag cu ochiul pe aici (încă) locuiesc acolo, îndurând umilinţe oribile din partea unui stat arogant şi indolent.

Vara e ca iarna. Sau invers

Privesc azi pe fereastră şi văd că în curtea palatului de lângă blocul meu a venit iarna. Palatul găzduieşte, de obicei, nunţi sau alte peretreceri cu ştaif. În timpul săptămânii, devine studio de film. Bănuisem încă de ieri că vin artiştii în cartier, după ce am văzut camioanele de echipamente parcate de-a lungul străzii, pe mai bine de doi kilometri.

După-amiază, la întoarcerea de pe ogor, scot nasul pe geam să văd daca ploaia mi-a deranjat plantele de pe balcon. Şi văd, cum spuneam, că în curtea vecină nu plouase, ci ninsese.

Cred că se filmează Degrassi, un serial canadian pentru adolescenţi. Nu ştiu despre ce e vorba, nu mă întrebaţi. Cameramani peste tot, cabluri, omul care strigă „motor”, alţi oameni cu zăpadă în roabe, împrăştiind-o periodic pe jos şi pe maşini. Plus nişte fetişcane îmbrăcate lejer, de vară, într-un decor hibernal.

Plec, mă întorc când deja luna – plină sau aproape plină – era sus şi mă întâmpină în casă o lumină ca de zi. Bine, poate nu chiar de zi, dar foarte puternică. De unde să fie? Stau la etajul 17, felinarele de pe stradă nu-mi bat direct în casă, se înţelege. Luna, cât de plină ar fi, tot n-are atâţia lucşi cât să lumineze toată camera. Ies iarăşi pe balcon şi văd în curtea palatului un ditamai reflectorul montat pe o macara, cred că din acela despre care îmi povestise Mişu P. odată că face lumină cât soarele, aşa încât scene de zi se pot filma şi noaptea.

E aproape miezul nopţii când scriu şi lumina nu s-a stins încă. Bine că n-am dormitorul cu privire la palat. Sper că fetele în rochii lejere nu fac pneumonie până mâine dimineaţă de la atâta zăpadă.

Pârâcioşii

Canada e o ţara de turnători. Cuvântul sună dur, dar spune adevărul. Există o cultură a pârei, justificată de principii şi valori care au în centru binele comunităţii. Ceea ce nu-i neapărat de rău.

Pâra este nu doar încurajată – toate comunicatele poliţiei se termină cu fraza standard „cine are detalii, să sune la 416-etc” – ci şi premiată, uneori cu bani, alteori cu glorie, la gazeta de perete. O prietenă a sunat odată la poliţie îngrijorată. Văzuse o fetiţă de mână cu un vagabond şi credea că tocmai asista la o răpire. Vagabondul s-a dovedit a fi chiar tatăl copilei, îmbrăcat neglijent şi neras.  Dar prietena mea a primit felicitări de la poliţişti, pentru vigilenţă.

În trafic, dacă schimbi banda prea brusc, te poţi trezi cu poliţia pe urme, alertată de un şofer pe care manevrele tale îl destablizează. În bloc, dacă nu scoţi capacele sticlelor pe care le duci jos, la reciclat, vecinul care te vede te raportează imediat la administraţie.

Azi, de pildă, la sesizarea unor cetăţeni, poliţia s-a dus în grabă la o casă unde cineva arunca lucruri pe geam, într-un parc. Trei echipaje au venit cu sirenele pornite, plus câţiva câini, doar ca să constate că hoţul erau de fapt  fiul proprietarilor, care ştergea urmele petrecerilor pe care le dăduse în lipsa părinţilor.

Tot aşa, din pâră, au fost prinse şi cele patru conaţionale care furaseră dintr-un magazin şi fugiseră pe străzi, să-şi piardă urma. Ceea ce mă face să sper că, în caz că se ridică vizele, alţii şi altele ca ele n-o să ajungă să-şi facă tabere pe-aici.

______________________________________________________

PS Grozavă emisiune pe Food Network Canada astă seară – tăierea porcului într-un sat uitat de lume din Ungaria. Michael Smith, chef-ul naţional, dând pe gât un ţoi pe palincă, mâncând jumări şi gătind gulaş la cazan – asta se cheamă să faci cultură gastronomică pentru canadienii fără paşaport (adică aceia care nu pleacă nicăieri, niciodată).

Jai

Pe Jai am întâlnit-o la câteva săptămâni după sosirea în Canada. Se prezenta la început Jackie, numele anglofon pe care şi-l alesese, ca să nu le dea bătăi de cap canadienilor cu care avea de a face. Jai era doar pentru prieteni, pe care îi învăţa mai târziu şi cum i se pronunţă numele de familie.

Jai e înaltă şi, spunea tristă, cam prea bine făcută pentru standardele din China, unde idealul de frumuseţe pare să fie femeia-copil, măruntă şi filiformă. După standardele nord-americane, e chiar subţire. Are ochii vii, nasul mic, buzele pline şi părul buclat de un permanent care îi vine chiar bine. E ca o păpuşă de porţelan, mai ales când îşi pune ruj roşu.

Jai a fost corespondent de televiziune la Beijing. Aşa ne-am şi împrietenit, vorbind despre meseriile lăsate în urmă. Mi-a povestit despre călătoriile ei, despre interviurile ei, despre cenzură şi control în presa din China. Mi-a mărturisit deschis că nu-mi poate spune tot, se temea. China – se pare că nu-i doar o poveste – şi-a trimis informatori cu miile printre emigranţi.

Jai a sfidat cutuma şi şi-a mâniat rudele când, la căsătorie, a ales să poarte numele de fată, cu care îşi începuse cariera de jurnalist. Soţul n-a protestat prea mult pentru că, spune ea, era prea mândru că va avea o soţie vedetă. Socrii au comentat o vreme şi nu doar din cauza numelui. Jai avea 31 de ani la nuntă şi două relaţii lungi la activ, ceea ce însemna un trecut prea tumultos pentru gustul lor. Nu s-au împăcat nici acum cu asta, dar nu mai vociferează.

Jai şi soţul ei au venit în Canada cu gândul la copiii pe care-i vor avea. Îşi doreau ca ei să aibă libertatea unor alegeri pe care ei nu le-au avut. În primele luni, Jai a lucrat la un magazin de bijuterii dintr-un mall chinezesc. Soţul ei şi-a continuat afacerile, import-export cu tot felul de mărfuri, de la insigne la maşini grele.

În ultimul an şi jumătate, Jai a stat mai mult singură. Se ocupă acum de organizarea de târguri de afaceri pentru firme din China şi scrie la un săptămânal de limbă chineză. Soţul ei stă mai mult la Shanghai, spune că i-o cer afacerile. Jai crede, însă, că motivul şederilor lui prelungite este de genul feminin. A fost educată să accepte infidelitatea – bărbatul e ceainicul, iar femeile ceştile din jur, spune un proverb de la ei – dar ea nu se împacă deloc cu asta. E decisă să divorţeze dacă va afla că nu e singura ceaşcă de lângă ceainicul ei.

Crescută într-o cultură în care rolul femeii este să-şi servească bărbatul, Jai se revoltă împotriva tuturor regulilor, pe care le găseşte stupide şi depăşite, chiar şi pentru cei care încă trăiesc în China. Este fermă, ia decizii cu mintea ei şi nu acceptă să i se spună cum să trăiască, motiv pentru care nu are mulţi prieteni chinezi. Femeile o consideră prea libertină, bărbaţii se tem ca partenerele lor docile şi supuse să nu capete idei revoluţionare.

Jai e feministă în fapte, nu în vorbe, ca multe dintre femeile de aici. Îşi depăşeşte condiţia cu graţie şi discreţie, fără să facă din asta o cauză de grup. Nu vrea ca nimeni să-i adopte principiile, doar si ea refuză să le urmeze pe ale altora. Şi-a asumat dreptul de a alege cum, unde şi lângă cine să trăiască. Înainte de a le oferi copiilor ei libertatea alegerii, şi-a oferit-o sieşi.