Monthly Archives: Iulie 2010

Lyl

Lyl are pielea de abanos, maro închis şi lucioasă de parcă s-ar unge tot timpul cu cine ştie ce loţiuni sau uleiuri. E înaltă şi zveltă, cu picioare de gazelă, spate drept şi gât prelung. Mâinile ei, cu degete subţiri şi incredibil de lungi, desenează în aer forme abstracte la fiecare mişcare. Are părul scurt, împins aproape tot timpul spre creştet cu o bentiţă colorată, ceea ce o face să arate ca şi cum i-ar sufla vântul din faţă. Are chipul senin, ochii iscoditori şi cel mai molipsitor râs pe care l-am auzit vreodată.

Lyl a venit din Ghana când avea 8 ani. Îşi pierduse tatăl într-un accident de maşină, iar mama a decis să-şi ia copiii, Lyl şi o soră cu cinci ani mai mică, şi să vină la verii ei, care îşi făcuseră deja un rost în Canada. Când a plecat din Accra, purta sandale şi rochiţă cu bretele, iar când a ajuns la Toronto şi-a pus cizme, căciulă şi palton, aduse de unchii grijulii. Nu-i era prea clar ce erau stelele albe care cădeau din cer ori stratul pufos adunat pe jos, peste care maşinile treceau cu o lipsă de respect care a făcut-o să plângă tot drumul de la aeroport în oraş.

Lyl este una dintre foarte puţinele femei de culoare din Canada care au curajul să-şi poarte părul aşa cum l-a lăsat natura. Mi-a povestit odată cât de important este părul în cultura Afro din America de Nord şi cum a nu-l îndrepta cu zemuri artificiale e o dovadă de neglijenţă foarte prost văzută în comunitate. Ca şi unghiile mai scurte de un inch şi necolorate strident. Una ca asta te scoate, practic, de pe piaţă, ca tânără femeie, crede-mă, mi-a spus, revoltată de nişte norme pe care refuză să le accepte.

O cred. Nu ştiu dacă a respins-o comunitatea ei din cauză că poartă părul creţ, dar ştiu că Lyl se pregăteşte să se mărite cu Aty. Aty de la Attila. Mi-a povestit că atunci când le-a intrat prima dată în casă  viitorilor socri, veniţi de 12 ani din Ungaria, ei n-au fost tocmai încântaţi. Acum se iubesc de-a binelea. Lyl e de filmat când încearcă să spună câteva vorbe în ungureşte; nu-i iese mare lucru şi-apoi râde sănătos şi, cum spuneam, molipsitor. A intrat definitiv în graţiile socrilor când a avut curaj să bea palincă şi să mănânce slană. Credeam că e dezgustătoare când o vedeam, dar e atât de buna! Mie-mi spui, Lyl?

De un an şi-un pic, Lyl şi Aty şi-au deschis o cafenea într-o zonă multi-culturală, care amestecă Asia, Estul Europei, zona iberică şi cea caraibiană. La cafenea, mama lui Aty supraveghează reţetele, moştenite din familie, să fie sigură că rămân autentice, Aty se ocupă de bani şi hârtii, iar Lyl de atmosferă. Găzduieşte expoziţii, prelegeri culturale, dezbateri de tot felul. Deja s-a scris de bine despre ei la ziar. Nu, slana nu e în meniu, nici palinca, altfel cronicarul ar fi fost la fel de intrigat, dacă nu dezgustat de-a binelea, de bucata de grăsime afumată şi licoarea care arde gâtul precum a fost şi Lyl la prima întâlnire cu ele.


Normal, anormal

Citesc şi mă minunez. E pe cale de publicare o nouă „biblie” medicală care să-i ajute pe doctori să identifice mai repede, deci, teoretic, mai eficient, semnele unei afecţiuni mentale. Conform noilor norme, crizele de încăpăţânare ale copiilor ori cheful de a mânca un anume aliment sunt considerate semne de boală la cap. Pardon?  Nu comentez îndărătnicia copiilor, n-am cădere, şi le-aş invita pe mamele cititoare să-şi dea cu părerea. Dar dacă mi-e a mânca o supă thai înseamnă că am porniri anormale?

Îmi amintesc cum m-am dus la doctorul de familie, la două luni după ce am ajuns în Canada, respirând cu şuierături, şi am primit antianxiolitice în loc de bronhodilatatoare, deşi i-am explicat omului că fusesem diagnosticată de 10 ani în România. Nu, mi-a spus, n-ai nimic, e de la stresul schimbării. După două zile, când m-a văzut din nou la cabinet, mi-a ascultat plămânii, m-a trimis la teste şi mi-a prescris şi medicamentul de care ştiam că am nevoie. Şi-acum mai am flaconul potrocaliu, cu numele meu pe etichetă, sub o denumire care se termină în -zepam.

Cartea despre care am pomenit e publicată de Asociaţia Americană de Psihiatrie. Conţine simptome şi criterii pentru diagnosticarea afecţiunilor psihice şi înţeleg că e privită în toată lumea drept referinţă, atât de doctori, cât şi de companiile farmaceutice care produc mediamente pentru afecţiuni psihice. Cum la manual scrie că stresul provoacă probleme de respiraţie, medicii de familie de aici sunt instruiţi să recomande mai întâi medicamente de stres şi abia pe urmă să se uite pe îndelete la tine, să te asculte şi să te trimită mai departe, daca e cazul.

Cine mai e normal în condiţiile astea? Dacă ţi se pune pata pe o haină, să zicem, sau un telefon deştept, că tot ies pe bandă în ultima vreme, eşti pus în categoria „risc de psihoză”, pentru că un individ echilibrat nu are voie să aibă gusturi bine definite şi nici dorinţe arzătoare. Dacă ai o zi proastă şi n-ai chef să faci pe plac nimănui, sigur rişti să faci depresie anxioasă, pentru că un om care nu are depresie zâmbeşte şi e politicos tot timpul.

Dar chestiunea cu poftele centrate pe un aliment anume mă destabilizează de-a binelea. Nu-i săptămână să nu văd ori aud despre câte o mâncare nouă pe care să vreau să o încerc. Azi am aflat despre wot-urile etiopiene, un fel de tocăniţe mai dense, cu carne sau fără, condimentate cu awaze – un amestec de ardei iuţi, cardamom şi cuişoare. Mi se pare o eterninate până în weekend, când am programat degustarea. E clar, am o fixaţie. Să mă duc să mă caut, zic.

De weekend

Bine măcar că o jumătate de weekend a fost suportabilă, duminică în speţă, căci sâmbătă nu s-a putut trăi în afara locurilor cu aer condiţionat, de preferinţă subsoluri, pivniţe şi mai bine, dacă sunt. În zile ca asta, e ca şi cum ai sta într-o baie în care ai lăsat apa fierbinte să curgă o oră. Aş zice că e ca la saună, dar nu ştiu cum e la saună, că n-am avut curaj nici să mă gândesc că aş putea încerca. Şi uite-aşa am sărit minunatul festival de jazz de pe plajă, deşi era pe listă de trei luni, dar numai ideea de a ieşi din casă şi de a petrece trei ore lângă lac îmi provoca accese de tuse.

Cu tuse, prafuri şi sfârşeală s-a terminat ziua de sâmbătă, aşadar, că nici aerul condiţionat n-a făcut faţă umezelii, deşi are darul de a usca peste măsură aerul din casă, încât iarna nu se poate trece fără umidificator mutat din încăpere în încăpere, după cum o cer activităţile desfăşurate de locatarul suferind, şi anume eu.

Altfel, am văzut România la televizor, la ştiri, vreo 15 secunde despre dezgroparea Ceauşeştilor, şi a fost şi un articol în ziar pe aceeaşi temă. Ţara natală a fost adusă în discuţie şi de colegul uşurat de portofel acum doi ani în Italia, suficient de informat, şi suficient de canadian, cât să nu spună că l-au furat românii. Şi am dat şi o lecţie rapidă de spus bună ziua şi ce faci unui alt coleg, care vrea să-şi uimească prietenul de origine română cu nişte vorbe pe limba lui, şi i-am povestit că nu e nimic de ruşine în conjugarea verbului „a face” la persoana întâi singular. A râs.

Diverse

Bag seama că peste tot în lume statele sunt hapsâne. Mai nou, cine cere rezidenţă canadiană trebuie să dea şi testul de engleză, care costă 300 de dolari, indiferent că aplicantul vine din State sau UK. Sau Australia ori Jamaica. Cine le dă pontul şi ălora de la Palatul Victoria să-i oblige pe moldovenii care cer cetăţenie să dea test de română, ca să mai crească un pic încasările la buget şi să nu-i mai taie pensia lui tata?

Dar să nu alunec unde nu-mi place, că dacă mă stârnesc, cine mă mai opreşte? Nu-i nimic, pun ToneCheck-ul la treabă şi degrabă se duce toată supărarea din scriitură. Care, apropos, că mi-am făcut şi eu testul, e ca a lui Stephanie Meyer, doamna care a scris seria Twilight, pe care n-am citit-o, nici filmele nu le-am văzut şi nici nu-mi propun, că nu cred că merită nişte ore din viaţa mea. Eu doar m-am întrebat: dacă scriu ca ea şi mă trezesc la răsărit, o să visez un apus care să mă facă milionară?

Dar ziceam de ToneCheck, parcă. Da, e un progrămel care transformă emailurile din furioase în prietenoase, cu condiţia să fie în engleză. Iarăşi sar, o să-mi fac testul de scriitură cu un text în româneşte, uite, chiar postul ăsta, să văd ce iese. Revin la sfârşit. Bun, deci ToneCheckul ştie să identifice emoţii bune şi emoţii rele în texte, iar pe cele rele, adică ură, furie, de-astea, le transformă, le îmblânzeşte. Are bunul simţ să-l întrebe, totuşi, pe autor dacă vrea să facă schimbarea înainte să dea send, nu acţionează aşa, din oficiu.

Şi-acum întrebarea cheie: în ce ţară a lumii a fost făcut soft-ul ăsta care ne face emailurile atât de politicoase? Cine ştie, câştigă!

PS:  Ha, ha! În romaneşte, scriu ca Shakespeare! Uite dovada:

I write like
William Shakespeare

I Write Like by Mémoires, Mac journal software. Analyze your writing!

Marginea furtunii

Ce imagine, să vezi furtuna chiar de unde începe!

Munir

Munir e înalt, subţire şi cu umeri laţi, de luptător. Are părul gri, cu bucle largi, pe care le piaptănă cu grijă spre spate şi le ţine în loc cu o jumătate de tub de fixativ pe zi. E tot timpul proaspăt ras, suspectez chiar că poartă la el o maşină electrică, pe care şi-o plimbă pe obraz de câteva ori pe zi. Nu l-am văzut niciodată în blugi. Poartă doar pantaloni de stofă, cămăşi impecabil călcate, pantofi lustruiţi şi o colonie uşoară, cât să nu agreseze nasurile alergice. Vorbeşte mult şi zgomotos, râde şi mai mult, şi mai zgomotos.

Munir vine din Afganistan. A jucat câţiva ani în naţionala de fotbal, ceea ce i-a adus, în vremea ocupaţiei sovietice, un apartament, o maşină şi nişte teancuri de bani, utili mai târziu. I-a mai adus şi trei ani de facultate de economie la Moscova, perioadă în care a decretat că Mahomed nu veghează asupra ţărilor atee, sau, dacă veghează, oricum îl ţine KGB-ul la distanţă suficient de mare cât să nu simtă mirosul licorii transparente din paharul lui şi să creadă că e apă.

Viaţa de fotbalist i-a adus şi o notorietate care-i deschidea toate uşile. Inclusiv cele ale ambasadei Indiei, în ultima zi înainte să se închidă graniţele şi toate reprezentanţele diplomatice din Kabul, după ce talibanii au ajuns la conducere. A primit azil politic în India, cu soţia şi fiul, şi, după doi ani, timp în care a învăţat hindi cât să se descurce fără translator, a venit în Canada.

În Montreal, a antrenat o grupă de elevi, la un centru comunitar pentru copii din Asia de sud-est. A învăţat franceza, pentru că în Quebec, în organizaţiile finanţate de guvernul provincial, se vorbeşte numai franceză. După 5 ani, s-a mutat la Toronto şi, în căutare de lucru, a început să meargă la cursuri de engleză, pe care o vorbea deja, dar voia să-şi pună la punct gramatica.

Munir îşi povesteşte viaţa cu uşurinţa cu care altcineva îţi spune ce-a mâncat la micul dejun. Coboară puţin vocea când mărturiseşte că a descoperit de curând mirosul cărnii de porc pe grătar, dar nu îndrăzneşte să o guste. Mahomed veghează.

Grija lui cea mare este să-şi vadă băiatul însurat. Are 24 de ani şi nu mai poate sta aşa, fără rost. I-a dat şase luni să-şi găsească mireasă. Daca nu reuşeşte, se ocupă el. Dă sfoară în comunitate, nu doar în Toronto, ci şi în Montreal şi Calgary, să găsească o fată cuminte şi cu facultate. Şi dacă nu se plac, Munir? Ah, nici o problemă, nu-l forţez. Îi caut alta. Aşa-i la noi, şi pe mine m-au însurat părinţii şi uite ce bine mi-a fost.

Munir e un amestec intrigant de deschidere şi tradiţionalism. Absoarbe cu o uşurinţă uimitoare limba şi obiceiurile locurilor în care trăieşte, dar le lasă la uşa casei lui, înainte să intre. În cinci minute după ce intră într-o încăpere, este deja prietenul tuturor, dar dacă e oră de rugăciune, te lasă vorbind şi se retrage câteva clipe. Se îngrijeşte de el cu pedanteria unui occidental care-şi caută parteneră, dar soţia lui poartă niqab. E mândru că băiatul lui, care a terminat facultatea, vorbeşte engleza fără accent, dar nu-i permite să-şi construiască viaţa aşa cum vrea.

Munir visează să se mai ducă o dată la Kabul, cu familia, să vadă ce-a rămas din oraşul în care, pe vremuri, era vedetă. Dar băiatul i-a spus deja că pe el nu-l interesează, să nu mai încerce degeaba să-l convingă. Munir râde şi e convins că, peste câţiva ani, când se vor mai fi liniştit lucrurile în Afganistan, fiul lui îi va cere să meargă la Kabul. Cel mai probabil, însă, peste câţiva ani, va avea nepoţi care nu vor vorbi decât engleza şi pentru care Afganistan va fi doar ţara despre care aud ştiri la televizor.

Zâmbet fals

Citesc ziarele pe internet şi aflu numai lucruri urâte. Inundaţii, furtuni, taxe, scumpiri, concedieri, plus o sinucidere cât toate la un loc. Şi multe, foarte multe comentarii de la imbecili care se simt empowered (ah, cât urăssc cuvântul ăsta!) de presa pe internet, pentru că, uite, pot să-şi spună părerea, de parcă ar avea vreuna, pot să înjure ca să arate că ei au curaj, nu sunt nişte papă lapte, şi, în general, pot să spună orice despre oricine, cu sau fără legătură cu articolul, pentru că nimeni nu stă de pază la porţile virtuale ale site-urilor de ştiri să-i oprească pe neaveniţi.

M-am revoltat teribil când am citit câteva articole şi, mai ales, comentarii despre un om care s-a sinucis. Acoperă toată gama, de la compasiune, la arătat cu degetul. Scribi cu tot atâtea cunoştinţe despre psihicul omului cât broasca din baltă vorbesc despre laşitate. O dizeuză care chema fericirea pe strada ei când eram eu în şcoala primară aruncă nişte vorbe aiurea care lovesc în familia disparutei. Femei cu copii se întreabă pe bloguri cum poate o mamă să-şi lase singur copilul de un an.

Atâta ignoranţă la un loc cu greu poate fi adunată. Nu spune nimeni că în Romania e mai puţin ruşinos să recunoşti că ai sifilis decât depresie. Că ţi se pune eticheta de nebun în prima secundă în care se află că te gândeşti să vorbeşti cu un psiholog. Că dacă nu poţi să ai copii, sigur ai făcut ceva, te-ai tăvălit prin prea multe paturi, ai avut prea multe avorturi, ai luat prea multă vreme pilule sau, dacă nu, ai tu un secret care l-a mâniat pe careva sus.

Tăcerea de teama etichetelor sapă un hău, uşor de acoperit cu paie aranjate în formă de smiley face. Ascunzişurile minţii şi sufletului unui om îi sunt străine până şi lui, darămite apropiaţilor ori chibiţilor. Dar de-aia există doctori, să vadă semnele şi să intervină.

Până acum, de câte ori întâlneam o femeie însărcinată, îi uram să aibă un copil sănătos. De acum încolo, o să-i urez şi echilibru emoţional după naştere. Sunt la fel de importante amândouă.