Tot despre fotbal

..să vorbim, că e sezon. La ştiri, fotbalul arată tot ca un exotism adus de alţii. Un reporter se străduia să explice azi ce simplu se joacă, fără reguli complicate, fără echipament scump, aha, v-aţi prins acum de ce sunt buni brazilienii şi nici echipele africane nu prea se fac de ruşine? Cam ăsta e mesajul, plus nişte imagini filmate, previzibil, în baruri din zone locuite în principal de anumite comunităţi, la ora meciului. Şi-un pic de ironie din partea prezentatorului, apropos de „the beautiful game”.

Măcar prezentatoarea de la postul public părea că ştie despre ce vorbeşte, ca întotdeauna, de fapt. N-am prins-o în ofsaid niciodată, ca să folosesc vocabularul potrivit acestor zile. Iar tonul programului lor e mai aproape de sport, de eveniment, de bucurie şi suferinţă, de competiţie,  şi mai departe de „ia uite ce chestie e  şi cu soccer-ul ăsta”.

În fapt, Toronto e, aş spune, locul perfect pentru urmărit o Cupă Mondială la fotbal. Nu există naţiune calificată care să nu aibă reprezentanţi aici. Chiar, o exista o comunitate nord coreeană? Sunt oameni care au auzit de Maple Leafs (echipa locală de hockey şi singura instanţă in care pluralul de la leaf e leafs), au auzit şi de Blue Jays (echipa locală de baseball şi, la singular, un fel de cintezoi local pe care-l vezi peste tot), dar care numai la fotbal vibrează cu adevărat. E în inima lor, în sângele şi-n ADN-ul lor. N-au cum să se contamineze cu hockey ori baseball.

Săptămânile astea, fotbalul iese la suprafaţă, dar, de fapt, e prezent tot timpul, face parte din structura culturală a oraşului, şi chiar din infrastructură, dacă mă gândesc că mai toate autostrăzile şi marile lucrări publice din anii 50 – 60 au fost făcute de muncitori italieni. Dacă ştii şi vrei să-l vezi, fotbalul e mereu viu. Coaforul Joseph, de pildă, italian din Abruzzo, Giovanni (later edit – Giuseppe, mi se suflă din sală), probabil, la naştere, trepidează de câte ori urmează un meci de-al lui Inter. În magazinele portugheze ştii mereu dacă proprietarul ţine cu Benfica sau Sporting, după afişele de pe pereţi. Rivalitatea dintre cele două echipe, mi s-a povestit, trece graniţele şi divizează grupurile de portughezi peste tot în lume.

Mâine mă duc să văd Anglia – SUA la Jack Astor. E la o oră rezonabilă, adică puţin după prânz, dar oricum nu mă interesează prea tare meciul în sine. Experienţa, ca-n reclamă, e nepreţuită. În Canada, fotbalul văzut la bar nu e doar fotbal. E lingua franca. E convivialitate, socializare, bucuria de a fi împreună cu nişte oameni care înţeleg de ce fug ăia unşpe într-o direcţie şi ăilalţi în cealaltă, o experienţă multiculturală în sine. Şi aplauzele reciproce de la final, de la învinşi pentru gloria învingătorilor, de la învingători pentru tenacitatea învinşilor, după 90 de minute de ardere intensă, sunt de-o frumuseţe nespusă pentru privitorul venit dintr-un loc în care rivalitatea sportivă e duşmănie de moarte.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s