Poftă bună!

Oh, cât am vrut să evit asta. Cât am ocolit subiectul, cât m-am străduit să stau departe de el, să pretind că sunt o mulţime de alte lucruri de povestit. Cum l-am alungat de fiecare dată când îmi dădea târcoale. L-am atins, în treacăt, dar mi-am spus ca, dacă-l înconjur cu alte vorbe, nu se pune.

Dar nu se mai poate. Trebuie să vorbesc despre mâncare.

Canada e ţara unde te îngraşi mâncând de două ori mai puţin decât în România şi făcând de două ori mai mult sport. Nu spun ca e chiar regulă generală, dar prea mulţi dintre cunoscuţii mei veniţi de pe alte meleaguri mi-au mărturisit acelaşi lucru. Nu pun la socoteală primele 2-3 kg, care se pun, pe neobservate, pentru că vrei şi tu, la început, să guşti una, alta, o brioşă, o plăcintă, o gogoaşă de la Tim Hortons, nişte clătite mici şi grase, nu subţirele, ca la noi, înecate în sirop de arţar. Vorbesc de restul, care vin tăcute, în vreme ce mănânci ca sclifositele, pui cu salată.

Căci puiul, pe meleagurile astea, e pompat cu prafuri care-l fac să crească într-o lună cât creşteau puişorii bunicii într-o vară şi mai bine. Plantele, şi ele, sunt udate la rădăcină cu zemuri minune, care le fac mari şi gata de rod cât ai clipi. Şi nu numai atât. Poţi să iei la rând toate produsele dintr-un magazin şi probabil că doar pe cutiile de sare nu e şi zaharul printre ingrediente. De pilda, iaurtul ăla multinaţional care ar ajuta la digestie – apropos, aici i-au interizis reclama care pretindea aşa ceva, s-a dovedid ca bacteriile bune pe care le conţinea erau în concentraţie mult prea mică – deci iaurtul pretins-minune nu există aici în varianta ne-dulce şi ne-fructată. Nu că aş plânge după el, am găsit variante mult mai aproape de natural, dar asta spune cât de dependentă e piaţa nord-americană de zaharicale. Obsesia „zero fat” e generală. Dar „zero sugar” e un concept care abia începe să-şi facă loc. Motiv pentru care ai de documentat intens subiectul până te prinzi ce şi de unde să cumperi. Iar din acel moment, începe lupta cu kilele care s-au adunat pe fizicul altădată tras prin inel.

Dar aş fi nedreaptă să vorbesc numai despre urâţeniile culinare, câtă vreme unul dintre lucrurile pe care le iubesc cel mai mult la oraşul ăsta e varietatea de restaurante etnice. Ce-am încercat? Fac un efort de memorie şi înşir: japonez, chinezesc cantonez, chinezesc mandarin, chinezesc dim sum, coreean, hakka (pentru curioşi), indian, sri-lankez, jamaican, etiopian, persan, turcesc, libanez, israelian, mexican, portughez, spaniol, italian, franţuzesc, polonez, unguresc, rusesc, ceh, belgian. Ah, şi vietnamez, cum puteam să uit acel minunat pho. Şi tailandez, desigur, cu bucate de foc, dar atât de aromate. Şi afgan, cu mâncăruri asemănătoare celor persane, dar totuşi cu personalitate. E bine că există. E şi mai bine că în orice colectiv, vecini sau colegi, ai cui să ceri păreri şi recomandări. Adică una e să te duci la un restaurant dim-sum să comanzi clasicele umpluturi de pui, crevete sau vită şi alta e să-ţi spună amicul chinez să iei neapărat tendon de vită şi gheare de pui.

Şi mai bine e că există magazine unde o bunică româncă trimite săptămânal spre vânzare borş bun, de putină. Iar leuşteanul se vinde sub formă de răsad la pepinierele mai de soi şi creşte de minune pe balcon. Uite-aşa (în zi noroasă, după ce abia îl cumpărasem, acum e mai vânjos):

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s