Despre normalul normalităţii

Mă gândisem să scriu povestea care urmează mai săltăreţ, aşa, cu un zâmbet în colţul gurii şi-al peniţei. N-am putut, e prea serioasă, nu neapărat prin fapte, ci prin felul în care am perceput-o eu.

Locuiesc de destul de multă vreme în Canada cât să mă fi obişnuit cu gândul că sistemul funcţionează aşa cum a fost gândit, că fiecare îşi face treaba temeinic şi cu convingere, indiferent că e paznic de bloc, vânzător, mecanic auto ori funcţionar public. Nu sunt toţi perfecţi, desigur. Unii se cramponează de proceduri şi reguli şi nu vor să iasă din ele cu nici un chip, chiar dacă situaţia cu care au de a face nu se încadrează în nici una dintre ipotezele pe baza cărora au fost create acele reguli. Alţii compensează lipsa de competenţă prin seriozitate şi dedicare. Alţii nici nu încearcă să compenseze, sunt şi de-ăştia. Pe ansamblu, însă, sectorul serviciilor este extrem de bine pus la punct, iar respectul pentru client – aproape sacru.

Pe de altă parte, locuiesc de destul de puţină vreme în Canada cât să nu fi uitat că se poate şi altfel şi încă mă minunez, ba chiar că înduioşez uneori, în faţa unor dovezi de normalitate.

Să detaliez.

Mergeam dimineaţă spre centru, pentru a doua zi de turism în propriul oraş. Doors Open Toronto e o acţiune care vrea să arate bogăţia arhitectonică a oraşului, permiţând accesul publicului în clădiri altfel inaccesibile. Pe listă, anul ăsta, au fost, printre altele, un templu budhist şi unul Hare Krishna, primăria veche şi cea nouă cu acoperişul ei transformat în parc, teatre, sediile unor birouri de arhitectură, o berărie şi multe alte clădiri a căror arhitectură spune o poveste. Ca nişte turişti adevăraţi, am lăsat maşina acasă, pentru că parcarea în centru e şi greu de găsit, şi foarte scumpă.

Am purces spre metrou, cu gândul să luăm un abonament de o zi, care asigură călătorii nelimitate într-o zi de weekend sau de sărbătoare pentru doi adulţi sau o familie cu copii. La casă, vânzătoarea ne spune că permisele s-au terminat. Să intrăm şi ne cumpărăm unul la ieşire. În prima jumătate de secundă, nu mi s-a părut nimic în neregulă.  Ştiam deja sistemul parizian, unde, în anumite staţii, nu te întreabă nimeni de bilet la intrare, dar trebuie să-l validezi la ieşire. În următoarea jumătate de secundă am realizat că sistemul parizian nu are nimic de a face cu cel practicat în Toronto şi că, odată intrat în sistemul de transport în comun, poţi ieşi bine merci oriunde, fără să trebuiască să validezi nici un bilet.

Era coadă, n-am putut să cer detalii casierei, de ce, cum, să-mi mai spună o dată ce trebuie să fac. Am mai făcut câţiva paşi spre peron şi, dintr-o dată, am înţeles. Compania de transport  în comun considera că e vina ei că nu mai are permise de o zi, iar ca o compensaţie pentru această  lipsă de organizare, clienţii care ar fi vrut să cumpere asemenea permise erau lăsaţi să meargă gratis un drum.

Încă mă mişcă profund asemenea întâmplări. Încă n-am uitat cum e să stai umil în faţa unui funcţionar plătit din impozitele tale care te tratează ca şi cum ar avea drepturi asupra ta. Încă ştiu cum s-ar fi petrecut asta la Bucureşti şi cât ar fi trebuit să merg pe jos până la următoarea staţie, sperând să găsesc bilete. Încă învăţ să primesc normal normalitatea. Şi nu pot să nu mă întreb dacă şi în Romania se va ajunge cândva la tipul ăsta de abordare a relaţiei cu clienţii. Nu pentru mine, ci pentru cei pe care i-am lăsat în urmă şi de care încă îmi pasă.

Anunțuri

9 responses to “Despre normalul normalităţii

  1. Cu siguranta te-ar „incanta” modul in care RATB-ul a decis sa scoata biletele si sa introduca cartelele magnetice… Bilete inca exista, nu se stie de cand se scot din uz, se vand pe toanele casierelor si ajungi sa te rogi cu cerul si cu pamantul de ele sa iti dea bilet (pe bani bineinteles)… degeaba… te urci in autobuz fara bucatica aceea de hartie privind in urma cum alta persona se indeparteaza de casierie victorios cu biletele in mana…Povestea e lunga… traiesc normalitatea din Romania in care implor o casier sa imi vanda bilet…

  2. Protestez! Pro-tes-tez! Deci orice se poate ridica-n slăvi dar nu și transportul în comun din Toronto (aka TTC, or The Rocket).

    Amintește-ți de brambureala care-a fost toamna/iarna trecută când cu criza fiselor creată de preconizata creștere a prețului călătoriei, sau cu poza angajatului dormind în post, sau cu scandalul șoferiței ce conducea beată, sau a șoferilor care uitau să se mai întoarcă de la Tim Hortons-u’ de la capătul liniei, sau când acu’ vreo trei-patru ani i s-a sculat la tomboy-ul ăla din vârful sindicatului lor să-și bage picioarele-n înțelegerile pe care le făcuse peste noapte și să declanșeze greva lăsând cu ochii-n soare fo’ două milioane de călători pentru o zi, ș.a.m.d. …

    Da, din când în când mi-e dat să mai văd și câte un gest de curtoazie sau respect din partea unui angajat al TTC-ului la adresa călătorilor, dar mult mai des mi-e dat să asist la gesturi de bădărănie, autoritate prost înțeleasă sau pur și simplu prostie din partea acelorași angajați.

    Comparat cu RATB-ul poate c-ar fi de preferat TTC-ul, dar totuși, până la normalitatea invocată-n titlu mie-mi pare că mai e cale lungă…

    • O, departe de mine gandul de a ridica TTC-ul in slavi. Episodul pe care-l povestesc este, insa, o dovada de normalitate, nu crezi? Am avut si eu parte de soferi nesimtiti, care-ti inchid usa in nas desi semaforul e inca rosu, care nu-ti dau transfer daca nu l-ai cerut la inceputul calatoriei, samd. Greva n-am prins-o, sunt mai noua pe aici, dar am prins de vreo doua ori intreruperi la metrou, din motive de sinucieri. Cosmar. Cu nesimtirea sunt obisnuita, cu normalitatea nu prea, de aceea am fost uimita de curtoazia casierei in ziua aia.

  3. Da, episodul de care spui e unul despre normalitate, dar serialul pe ansamblul lui tot de groază rămâne… deocamdată.

    ps/ Apropo, gesturile de respect/curtoazie se-ntâmplă şi pe relaţia inversă dintre angajaţii şi clienţii TTC-ului. Ai băgat de seamă cât de mulţi pasageri thankyou-iesc la coborârea din autobuze? (Uneori încerc să-mi imaginez o astfel de scenă-n Bucureşti, şi singura reacţie care o pot ataşa de moaca şoferului RATB e una de perplexitate urmată la două secunde de un râs zgomotos capabil să zdruncine întreg vehiculul.)

    • N-as spune „de groaza” parca. Imperfect, fara discutie, cu mult loc de umplut pana la foarte bine. Dar OK pe ansamblu.
      Si apropos de Thank You la coborarea din autobuz, si eu o fac cand soferul m-a asteptat 10 secunde in statie vazand ca alerg.

  4. Pentru aşteptat se practică thankyou la urcarea în autobuz; cel de la coborâre e, din câte pot să-mi dau eu seama, pur şi simplu un gest de curtoazie din partea călătorilor (unora dintre ei, că nu sunt toţi –nici măcar o majoritate– atât de recunoscători).

    • Just. Cand soferul ma asteapta, spun merci si cand urc si, daca se intampla sa cobor prin fata, si la coborare. Din curtoazie, chiar mi se pare ca mi-a facut un favor asteptandu-ma. Si pentru ca, asa cum spuneam, sunt atat de obisnuita cu nesimtirea, incat cea mai mica dovada de bunavointa (normalitate?) ma face sa fiu recunoscatoare.

  5. Pingback: Din nou despre normalitate | Observaţii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s