Monthly Archives: Mai 2010

Canadian, eh?

În afara ţării lui, canadianul e deseori luat drept american, englez ori francez. Asta dacă nu poartă un tricou cu frunza de arţar pe care să mai şi scrie „I am Canadian”. Şi dacă n-are tricou, de unde ştii că-i canadian? Indicii:

1. Canadianul începe orice dialog cu „excuse me”, „sorry to bother you” sau ceva asemănător.

2. Dacă îţi pune o întrebare, canadianul îţi va spune „thank you” de cel puţin trei ori: o data după prima ta propoziţie, chiar dacă nu conţine răspunsul, a doua oară după ce i-ai spus ce vrea să stie şi a treia oară când deja te-ai îndepărtat câţiva paşi. Când îşi va cere din nou scuze că te-a inoportunat.

3. Politeţea canadiană merge atât de departe, încât ai să vezi canadieni lovind obiecte sau împiedicându-se şi spunând imediat „sorry”.

4. Dacă afară e frig de crapă pietrele – sub minus 20 de grade Celsius, să zicem – iar cineva merge cu jacheta descheiată şi spune că, de fapt, nu e chiar aşa de frig, poţi băga mâna în foc că e canadian.

5. Când un canadian are de comunicat o veste proastă, începe prin a ridica în slăvi fie propria persoană (atunci când urmează o scuză pentru ceva ce trebuia să facă şi n-a făcut), fie interlocutorul (atunci când vestea proastă îl priveşte pe acesta, ca în cazul unei concedieri, de pildă). Urmează o pauză şi apoi fatidicul „however”. Iar după el, vestea îmbrăcată în vorbe care să protejeze spiritele sensibile.

5. Pentru că totul e atât de disciplinat în viaţa lor, canadienii se dezlănţuie la hochei. Pe teren, se bat de ajung uneori la spital. În tribună, îi încurajază pe cei care se bat. Un spectator care se aprinde peste măsură la un meci de hochei nu poate fi decât canadian.

6. Căci da, canadienii iubesc hocheiul. La fel de mult cât iubesc spaniolii corrida, englezii ceaiul, germanii berea ori românii asistentele de la tv.

7. În fine, „eh”-ul pus la finalul unei propoziţii pe post de „nu-i aşa că am dreptate?” e marcă înregistrată canadiană. Ca în „It is nice today, eh?”

Anunțuri

Despre normalul normalităţii

Mă gândisem să scriu povestea care urmează mai săltăreţ, aşa, cu un zâmbet în colţul gurii şi-al peniţei. N-am putut, e prea serioasă, nu neapărat prin fapte, ci prin felul în care am perceput-o eu.

Locuiesc de destul de multă vreme în Canada cât să mă fi obişnuit cu gândul că sistemul funcţionează aşa cum a fost gândit, că fiecare îşi face treaba temeinic şi cu convingere, indiferent că e paznic de bloc, vânzător, mecanic auto ori funcţionar public. Nu sunt toţi perfecţi, desigur. Unii se cramponează de proceduri şi reguli şi nu vor să iasă din ele cu nici un chip, chiar dacă situaţia cu care au de a face nu se încadrează în nici una dintre ipotezele pe baza cărora au fost create acele reguli. Alţii compensează lipsa de competenţă prin seriozitate şi dedicare. Alţii nici nu încearcă să compenseze, sunt şi de-ăştia. Pe ansamblu, însă, sectorul serviciilor este extrem de bine pus la punct, iar respectul pentru client – aproape sacru.

Pe de altă parte, locuiesc de destul de puţină vreme în Canada cât să nu fi uitat că se poate şi altfel şi încă mă minunez, ba chiar că înduioşez uneori, în faţa unor dovezi de normalitate.

Să detaliez.

Mergeam dimineaţă spre centru, pentru a doua zi de turism în propriul oraş. Doors Open Toronto e o acţiune care vrea să arate bogăţia arhitectonică a oraşului, permiţând accesul publicului în clădiri altfel inaccesibile. Pe listă, anul ăsta, au fost, printre altele, un templu budhist şi unul Hare Krishna, primăria veche şi cea nouă cu acoperişul ei transformat în parc, teatre, sediile unor birouri de arhitectură, o berărie şi multe alte clădiri a căror arhitectură spune o poveste. Ca nişte turişti adevăraţi, am lăsat maşina acasă, pentru că parcarea în centru e şi greu de găsit, şi foarte scumpă.

Am purces spre metrou, cu gândul să luăm un abonament de o zi, care asigură călătorii nelimitate într-o zi de weekend sau de sărbătoare pentru doi adulţi sau o familie cu copii. La casă, vânzătoarea ne spune că permisele s-au terminat. Să intrăm şi ne cumpărăm unul la ieşire. În prima jumătate de secundă, nu mi s-a părut nimic în neregulă.  Ştiam deja sistemul parizian, unde, în anumite staţii, nu te întreabă nimeni de bilet la intrare, dar trebuie să-l validezi la ieşire. În următoarea jumătate de secundă am realizat că sistemul parizian nu are nimic de a face cu cel practicat în Toronto şi că, odată intrat în sistemul de transport în comun, poţi ieşi bine merci oriunde, fără să trebuiască să validezi nici un bilet.

Era coadă, n-am putut să cer detalii casierei, de ce, cum, să-mi mai spună o dată ce trebuie să fac. Am mai făcut câţiva paşi spre peron şi, dintr-o dată, am înţeles. Compania de transport  în comun considera că e vina ei că nu mai are permise de o zi, iar ca o compensaţie pentru această  lipsă de organizare, clienţii care ar fi vrut să cumpere asemenea permise erau lăsaţi să meargă gratis un drum.

Încă mă mişcă profund asemenea întâmplări. Încă n-am uitat cum e să stai umil în faţa unui funcţionar plătit din impozitele tale care te tratează ca şi cum ar avea drepturi asupra ta. Încă ştiu cum s-ar fi petrecut asta la Bucureşti şi cât ar fi trebuit să merg pe jos până la următoarea staţie, sperând să găsesc bilete. Încă învăţ să primesc normal normalitatea. Şi nu pot să nu mă întreb dacă şi în Romania se va ajunge cândva la tipul ăsta de abordare a relaţiei cu clienţii. Nu pentru mine, ci pentru cei pe care i-am lăsat în urmă şi de care încă îmi pasă.

De gustibus

Că tot mă-ntreabă lumea ce-mi place şi ce nu în metropola în care trăiesc.

Imi place că:

– m-a învăţat, prin câteva lecţii simple, să nu judec oamenii după culoarea pielii sau forma ochilor

– noţiunea de hoţ de buzunare nu există; dacă mergi cu geanta deschisă, vei fi cel mult avertizat că s-ar putea să-ţi cadă portofelul

– merg pe stradă fără să mă fluiere nimeni

– nu mă simt diferită când cineva mă pune sa-i dictez numele de familie pe litere

– cu 8-10 dolari îmi iau un meniu de prânz la un restaurant japonez

– într-o oră şi-un pic ajung la Niagara cea tumultos curgătoare

– cele mai folosite cuvinte sunt pleasethank you şi sorry

– oamenii sunt relaxaţi

Nu-mi place că:

– oamenii sunt, totuşi, PREA relaxaţi; spre nepăsare, uneori, ca să nu zic din prima nesimţire

– feminismul a luat-o razna, şi încă rău de tot

– mâncarea e cam de plastic, cam plină de hormoni şi-alte porcării dacă n-o iei de unde trebuie

– telefonia mobilă e cu cel puţin 10 ani în urma Europei, în materie de preţuri şi flexibilitatea abonamentelor

– TOTUL merge cu electricitate, iar dacă e pană, poţi să tragi obloanele peste întreaga ta viaţă

Aşteptând G20 (2): Daţi comunicarea mai încet!

Oraşul fierbe deja în aşteptarea summit-ului G20. Sigur, fierbe şi din cauza celor 30 şi de grade, care au făcut ca săptămâna asta să fie mai multă vară decât a fost toată vara trecută. Dar pe măsură ce mare adunare internaţională se apropie, apar veşti care mai de care.

O chestiune intens dezbătută e bugetul pentru securitate. Peste un miliard de dolari, conform ultimelor estimări, pentru trei zile de summit, 20 de lideri, echipele lor, câteva sute de jurnalişti şi nişte mii de protestatari cam obraznici, după gustul organizatorilor. Asta înseamnă că securitatea pentru o oră de summit va costa cam 13 milioane de dolari.

Opoziţia a cerut deja socoteală pentru duiumul de bani cheltuiţi. În condiţiile în care la ultimele summit-uri G8 şi G20 paza a costat între 18 milioane de dolari (Pittsburg, septembrie 2009) şi 381 de milioane (Japonia, octombrie 2008), o chitaţă care depăşeste miliardul stârneşte întrebări. Nu de alta, dar banii ăştia înseamnă bugetul poliţiei din Toronto pe un an, costul unei noi linii de tramvai rapid de care oraşul are nevoie ori, că doar suntem în Canada, sirop de arţar pentru fiecare canadian timp de un an. Poate şi mai bine, că doar nu toţi canadienii consumă 3 litri de sirop într-un an, atât cât ia în considerare acest calcul.

Tot din banii ăştia s-au cumpărat şi nişte arme-sperietoare, tunuri sonice le spune, menite să-i împrăştie pe protestatari dându-le dureri de urechi. Pe scurt, maşinăria emite sunete atât de puternice, încât senzaţia provocată trece de pragul de durere şi duce la pierderea permanentă a auzului.

N-ar fi mirat pe nimeni cumpărarea tunurilor sonice – doar şi la Pittsburg, anul trecut, au fost folosite pentru a disipa mulţimile de manifestanţi – dacă purtătorul de cuvânt al poliţiei n-ar fi precizat că instalaţiile sunt, de fapt, mijloace de comunicare. Cum? Mai tare, că nu se aude! Comunicare ziceaţi? E drept, tunurile sonice pot fi folosite şi ca difuzoare pentru amplificarea mesajelor sau a avertismentelor de urgenţă. Dar eufemismul „mijloace de comunicare” folosit în acest caz înfurie de-a dreptul, şi nu doar pe cei care au de gând să protesteze.

Cum orice acţiune stârneşte imediat reacţiunea, câteva organizaţii civice au început deja să împartă gratis dopuri de urechi şi o vor face şi mai departe, inclusiv pe perioada summit-ului. Că prea e gălăgioasă comunicarea asta.

Întâmplări din ţara unde nu se întâmplă nimic (2)

Am zis eu că ţara asta e, totuşi normală. Adică are, printre alte grozăvii, crime ca de filme horror. Ia uite cum vine realitatea să-mi servească argumentele.

Poliţia a pescuit din apele lacului Ontario un butoi metalic în care se afla un cadavru turnat în beton. Ei? Se califică de prima pagină? Era şi-un episod din CSI cu scenariu asemănător, dar, ca de obicei, realitatea bate imaginaţia Hollywood-ului.

Poliţiştii au mers la pont, se pare, şi-au trimis scafandrii să scoată butoiul ruginit la suprafaţă. Fundul lacului a fost tratat drept scenă a crimei, delimitat cu panglică galbenă şi fotografiat în detaliu. Cu macaraua, butoiul a fost scos pe mal şi dus la analiză. Cu dalta şi ciocanul şi cu precizie chirurgicală, că doar sunt buni la asta, legiştii au izbutit să scoată cadavrul din beton.

Dezvăluirea identităţii domnului din butoi, pe nume Quang Lu – personaj dispărut din 2007, cunoscut de poliţie drept având legături cu mafia asiatică – îmi stârneşte amintiri. Mai ţineţi minte chinezul fiert şi aruncat la canal pe-undeva, prin Bucureşti? Lucram cu vocea pe vremea aia. Colegul care a pregătit materialul a simţit nevoia să preia cât mai multă informaţie – şi cît mai grafică, doar aşa lucrăm la radio, nu? – din comunicatul poliţiei. Drept pentru care a specificat că asasinul a ucis şi apoi a fiert cadavrul până când carnea s-a desprins de pe oase. Ca într-o reţetă de supă pe care un bucătar experimentat o împărtăşeşte unui începător.

În cazul de acum, pe fir au intrat şi poliţişti din Quebec, veste care mă face să-mi amintesc de un alt film, nu de groază, de data asta, ci de râs cu poftă. Că tot vorbeam despre diferenţele dintre Quebec şi Canada anglofonă.

A, să nu uit: în aceeasşi zi au fost găsite rămăşiţe umane în două locuri, la nord, în zona de lacuri şi păduri. S-a constatat că aparţin aceleiaşi persoane. Iar ieri s-a prăbuşit un avion mic peste hala unei fabrici de jucării. Cine mai zice că nu se întâmplă nimic în Canada?

Spiritul Cirque du Soleil

Oraşul Muntelui Regal

Constatări:

Maşinile au claxoane, iar şoferii le folosesc.

Toată lumea vorbeşte (şi) engleză. Chiar şi vânzătorii din piaţă.

Celebra carne afumată de Montreal are rădăcini, cum altfel, româneşti.

Pe lista obiectivelor turistice care nu trebuie ratate se află poutine, coadă de castor şi Cenuşăreasa.

Tot despre şoferi – pot să parcheze lateral într-un loc cu 10 cm mai lung decât maşina. Văzută cu ochii mei, şi nu o singură dată.

Strada e mult mai gureşă decât în Toronto şi acest lucru nu pare să deranjeze pe nimeni, ba din contră.