Despre DA şi NU

Era în iunie anul trecut, în ultima zi a reuniunii G20, aici, în Toronto. De la instituţia în numele căreia aveam acreditare, venise recomandarea să încerc să obţin o declaraţie legată, în orice fel, de România, de la oricare dintre liderii prezenţi. Cum la vremea aceea abia se limpeziseră, şi încă nu de tot, lucrurile în relaţia cu FMI, alegerea a fost simplă. Aveam să merg la conferinţa de presă a lui Dominique Strauss Kahn şi aveam să pun o întrebare legată de România. Când ataşatul de presă care conducea conferinţa a anunţat că va accepta ultima întrebare de la jurnalistul din faţa mea, n-am avut nici vreme să protestez. De pe podium, DSK a intervenit imediat şi a precizat, zâmbind, că e dispus să stea cinci minute în plus, because a gentleman never says no to a lady. Replica nu m-a surprins. Ştiam că este numit le charmeur.

De sâmbăta trecută, de când am aflat despre reţinerea lui la New York, ştirile despre DSK nu încetează să mă uimească. Ca privitor de canale franţuzeşti de televiziune, personajul îmi e cunoscut de peste 15 ani, iar pe soţia lui, admirabila Anne Sinclair, mi-o amintesc încă de când i-a luat interviu lui Petre Roman, în primele zile de după revoluţie. Uimirea nu vine atât din ştiri, ci mai ales din reacţiile pe le-au provocat de o parte şi de cealaltă a Atlanticului. Pentru Europa, victima poartă costum şi cravată. Pentru America, uniformă de cameristă.

Întâmplarea mi-a dat ocazia să citesc din nou despre sexismul societăţii franceze, despre stratificarea socio-intelectuală de tip medieval şi existenţa unei caste elitiste care se consideră intangibilă. Mi-a dat ocazia şi să văd în acţiune un sistem judiciar care nu se uită la extrasele de cont atunci când vine vorba de respectarea legii. Dacă pot reproşa ceva justiţiei americane este obiceiul de a-i plimba pe suspecţi în cătuşe în faţa presei. E o condamnare publică înaintea celei din tribunal. Dar este singurul punct atacabil.

În majoritatea comentariilor, autorii europeni par să nu facă diferenţa între promiscuitate şi viol. Observaţia că un om ca DSK putea oricând să plătească o profesionistă, deci nu avea de ce să o agreseze pe cameristă, pune semnul egalităţii între libertinaj şi asalt sexual. Faptul că Franţa tolerează mai mult decât alte ţări moravurile uşoare ale liderilor săi politici nu are nimic de a face cu tentativa de viol de care este acuzat DSK.

Găsesc multe lucruri atacabile în feminismul nord-american, dar cred că următorul motto, pe care fetele îl învaţă devreme la şcoală, ar trebui afişat pe pancarte în multe ţări ale lumii:

WHATEVER I WEAR, WHEREVER I GO, YES MEANS YES AND NO MEANS NO.

G20: Post factum

Hai, încă una cu G20 şi gata. Lumea continuă să vorbească despre marele deranj de săptămâna trecută. Fiecare dintre cei cu care vorbesc pare să cunoască pe cineva din grupul care a fost reţinut fără explicaţii duminică după-amiază în ploaie. Aud poveşti abracadabrante, despre oameni care ieşiseră să-şi plimbe câinele, ori vazuseră meciul într-un bar şi se îndreptau spre metrou, ori ieşeau de la spital, unde vizitaseră rude internate. Cum zice canadianul, wrong time, wrong place.

Bine, wrong, dar cu drepturile omului de rând cum rămâne? Că asta e, în general, o ţară care-şi respectă cetăţenii şi cred că nu există drept pe lumea asta pe care să nu-l aibă şi canadienii. Un profesor universitar, expert în strategii de securitate, spunea că, de fapt, poliţia şi-a îndeplinit misiunea, aceea de a-i apăra pe oficiali. Plebea? Pe planul doi. Poliţia a recunoscut că a cam exagerat şi îşi pregăteşte deja discursul din faţa comisiei parlamentare care a promis că o va lua la întrebări.

Cum atacul e cea mai bună apărare – ca să citez o sintagmă din fotbal, că tot e sezon – poliţia a prezentat azi armele pe care le-a confiscat de la scandalagii. Un fel de “ia uite cu ce se pregăteau să ne atace”. Printre cuţite, pistoale de jucărie, pistoale de cuie, măşti de gaz, lanţuri şi spray-uri cu vopsea nu s-a aflat niciun Molotov. Şi nici – mă iertaţi – sticlele cu urină cu care poliţişii au spus că au fost atacaţi sâmbătă. Erau, în schimb, un arc cu săgeţi şi o mantie, confiscate de la un actor amator de teatru care se întorcea de la repetiţie şi care a fost luat la întrebări, dar nu arestat.

În total, s-a lăsat cu aproape 900 de arestări, ce n-a mai văzut Canada în istoria ei. Organizaţiile pentru protecţia drepturilor civile au sărit deja şi au depus plângeri peste tot unde se puteau depune. Poporul vrea sânge şi capete cazute.

Şi gata cu G20. Fuse şi se duse. Acum vine ziua naţională, nu cu mici şi bere, ci cu coaste pe grătar, glazurate cu miere, bleah, mai bine cu usturoi, şi cu regina în vizită în Dominion, să dea din mână la supuşi.

G20: Bune intenţii

Summit-ul G20, desfăşurat pe 26 şi 27 iunie în Toronto, va rămâne în istorie prin suma exorbitantă cheltuită pentru organizarea lui: peste un miliard de dolari. Pentru localnici, va rămâne şi trauma unor scene de o violenţă nemaiîntâlnită până acum, într-o ţară care şi-a făcut un renume din politeţea şi toleranţa cetăţenilor ei. În plan politic şi economic, va rămâne doar un alt summit plin de bune intenţii.

Miliardul cheltuit pe măsuri de securitate a însemnat douăzeci de mii de poliţişti aduşi din toată ţara, un gard de beton şi sârmă înalt de trei metri, care a înconjurat sala de conferinţe şi hotelurile unde erau cazaţi delegaţii, plus aparate sofisticate de intervenţie în caz de nevoie, inclusiv tunuri sonice. Gardul şi-a dovedit eficienţa: liderii au plecat nevătămaţi, deşi o furtună, duminică seara, le-a întârziat unora zborurile. Poliţiştii, cu toată dotarea tehnică, au fost, însă, total depăşiţi de situaţie în prima zi a summit-ului, când anarhiştii au spart vitrinele a zeci de magazine, bănci şi restaurante şi au dat foc maşinilor de poliţie pe care le-au găsit în cale. Vinovatul – tehnologiile moderne şi reţelele de socializare. Cu ajutorul lor, a spus şeful poliţiei din Toronto, Bill Blair, grupurile de anarhişti şi-au comunicat reciproc amplasarea cordoanelor de securitate, ceea ce le-a permis să se regrupeze rapid şi să atace acolo unde nu erau poliţişti.

În Canada, scene de o asemenea violenţă sunt extrem de rare. O dovadă o constituie şi faptul că gazele lacrimogene au fost folosite pentru prima oară în istoria oraşului Toronto pentru dispersarea unor manifestanţi. Ultima dată când canadienii au văzut vitrine sparte şi maşini incendiate în ţara lor a fost în octombrie 1970, la revoltele separatiştilor din Quebec. Sub presiunea străzii, guverul lui Pierre Elliot Trudeau a declarat, atunci, starea de război. Numărul persoanelor arestate acum, peste 600, îl depăşeşte, însă, pe cel din 1970, 465. Pentru Canada, este clar că nu-şi va mai lua angajamentul să organizeze un summit de o asemenea anvergură prea curând. Poliţia va trebui să răspundă pentru lipsa de eficienţă a strategiilor sale, iar guvernul pentru suma uriaşă pe care a cheltuit-o. Parcă pentru a pune sare pe rană, preşedintele Franţei, Nicolas Sarkoyz, a cărui ţară va găzdui, anul viitor, summit-ul G20, a declarat că organizarea va costa o zecime din cât a cheltuit Canada.

Dincolo de gardul de protecţie, liderii ţărilor G20 au avut de discutat probleme importante, însă sintagma englezească “we agree to disagree” pare să fie cea mai bună concluzie a celor 45 de ore de negocieri pentru textul comunicatului final. Documentul trasează o direcţie cu care toate ţările semnatare au căzut de acord: reducerea deficitelor bugetare la jumătate până în 2013. Însă felul în care vor atinge acest nivel este lăsat la latitudinea fiecărei ţări. Europa îşi va continua programul de austeritate bugetară deja anunţat, în vreme ce Statele Unite nu sunt dispuse să renunţe la stimulentele fiscale ori să majoreze taxele. Impunerea de taxe băncilor este, de asemenea, o problemă ce va fi tratată de fiecare stat în parte. Ţările membre G20 au mai căzut de acord să implementeze politici care să susţină creşterea economică, dar şi acestea vor fi diferite, de la ţară la ţară. După cum a spus preşedintele FMI, Dominique Strauss-Kahn, aceasta a fost singura opţiune posibilă, câtă vreme ţările G20, atât cele cu economii dezvoltate, cât şi cele emergente, s-au aflat în situaţii similare acum un an, în plină criză, dar sunt în situaţii total diferite acum, la ieşirea din criză. Principalele provocări rămân dezechilibrele economice globale, lipsa locurilor de muncă şi datoriile împovărătoare, iar pentru depăşirea lor fiecare stat trebuie să ia măsurile pe care le consideră potrivite.

Summit-ul G20 de la Toronto a fost, în concluzie, un semnal clar de încurajare a suveranităţii naţionale, în contrast cu ideea de guvernare globală. În locul unor direcţii de urmat pentru toate ţările membre, reuniunea a trasat doar un cadru general pentru o cauză comună, creşterea economică, şi un angajament pentru politici convergente. Spre deosebire de summit-urile precedente, ţările participante s-au ferit să facă angajamente comune pe care ştiu că nu le pot respecta. Câtă vreme Grupul celor 20 va fi format din 20 de state suverane, orice document final al unei reuniuni la care participă ele va fi, de fapt, un document cu 20 de căi de urmat, nu una singură, căci capitalismul şi guvernarea globală sunt noţiuni paralele, care nu se întâlnesc niciodată, nici măcar pe hârtie.

PS1: Poza e de aici, una dintre zecile de imagini excelente făcute de Steve Russel şi ceilalţi fotoreporteri de la The Star.

PS2: O variantă editată a acestui text a fost publicată aici.

G20: Un summit despre nimic

Am scăpat întreagă până la urmă, în caz că aveaţi vreo nelinişte. Ca să lămuresc nişte nelămuriri: rezervistă fiind, am voluntarizat la oaste în ultimele trei zile. În cazarma asta mi-am petrecut zilele. Şi mi-a plăcut.

Privire de ansamblu cu soldaţii soldăţind, în prima poză. Comandantul suprem vorbind  de pe ecran, în a doua. Înapoi în timp cu 4 ore, soldaţi în pauza de meci, în pavilionul cu bere şi vin gratis. Viaţă de soldat!

Altfel, ziua de dumincă a fost mult mai liniştită decât cea de sâmbătă. Poliţia şi-a învăţat lecţia şi a înăbuşit din start protestele. Ba chiar, pe seară, a înconjurat un grup de oameni nevinovaţi, cam 200 de gură-cască (ce căutau acolo???), nişte protestatari paşnici, nu de-ăia îmbrăcaţi în negru, plus nişte ziarişi. I-au ţinut aşa, înconjuraţi, vreo 5 ore, la 18 grade, sub o ploaie torenţială. Atât de torenţială încât a oprit circulaţia pe două şosele mari, a inundat o staţie de metrou şi a suspendat traficul aerian pentru o oră, tocmai când să plece avioanele prezidenţiale spre hangarele lor. Deci oamenii ăia au stat ca găştele, fără să ştie nimic, ce-au făcut, de ce nu pot pleca. La un moment dat, câţiva s-au oferit voluntari la arestare. Au zis că măcar în arest nu-i plouă. Bine că spitalele nu costă în ţara asta, prezic că jumătate vor face pneumonie. Mi-e milă de poliţişti, zău. Ei doar au urmat ordinele date de şefii lor, din birou.

Cât despre summit, cum ziceam, a fost despre nimic. Adică ne întâlnim, mâncăm, bem, dăm mâna, facem poze, cheltuim bani şi la urmă semnăm un document care spune că facem ce ne duce capul. Păi nu puteam să stăm acasă să facem ce ne duce capul? Poze de familie se fac şi-n Photoshop.

Mai am de scris despre asta. Lucruri de râs şi lucruri serioase. Revin.

G20: Unde-i Toronto cel de altadată?

Molimă dacă era şi parcă tot mai era ceva lume pe stradă. Oraşul e pustiu, chiar şi în zone depărtate de centrul turbulent. Depărtate însemnând chiar şi 20-25 de km distanţă. Toate cafenelele Starbucks din oraş sunt închise. Se zvoneşte că  magazinele de alcool au primit indicaţii clare să alerteze imediat poliţia în caz că tineri îmbrăcaţi în negru vin să cumpere de băut.

La centrul de presă au impus controale de securitate suplimentare la intrarea în spaţiile unde au loc conferinţe de presă. Asta în condiţiile în care în clădire nu au acces decât jurnaliştii acreditaţi, delegaţii şi organizatorii.

La centrul de detenţie unde au fost duşi cei arestaţi peste noapte e ceva deranj, dar departe de războiul de ieri. Se anunţă o nouă adunare în centru, chiar lângă centrul de conferinţe, la ora la care urmează să fie anunţat comunicatul final al summit-ului. Sper să pot ieşi cu bine de-acolo.